x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Se rupeau uşile…

0
Autor: Luminita Ciobanu 12 Ian 2009 - 00:00

Florea Voinicilă are o vârstă frumoasă, după cum ne-a spus: 81 de ani. A copilărit în preajma lui Zavaidoc. “Ehe, ce vremuri!”, îşi aminteşte cu nostalgie cel care i-a stat alături renumitului rapsod.



Piteşteanul Florea Voinicilă îndrăgeşte vioara de când se ştie. De mic a luat drumul Bucureştilor, după ce a stăruit multă vreme pe lângă un văr de-al său să-l ajute să ajungă lângă un violonist talentat. “Eu am plecat de mic copil la Bucureşti, ca să învăţ meseria asta (îndreptându-şi privirea spre vioară). Am  plecat de la ţară la vârsta de 7 ani. N-am stat nici să termin clasa I. Eram mic şi apăruseră nişte aparate de radio cu căşti, cu galenă. N-aveai voie cu ele. Te vedea miliţianu’ cu ele, ţi le lua, amenda părinţii... O ascunsesem în pătul, în paie, în fân, şi într-o zi, când ascultam eu acolo, am auzit cântând taraful lui Ion Mata­che. Cânta frumos... Am rămas impresionat. Eu nu văzusem nici trenul până la vârsta aia, dar aveam un văr care lucra la Bucureşti la Uzinele Malaxa şi venea vinerea acasă. Şi îl întreb o dată pe vărul ăsta. «Mă, nene Ioane, nu cunoşti, mă, nişte lăutari la Bucureşti? Unu’ Ion Matache...» «Păi, acolo mă duc eu în fiecare seară să mânânc, mă! Cântă în spatele Gării.» «Păi, să mă duci, mă, şi pe mine la el, mă, să învăţ să cânt şi eu cu vioara!» «Ce, mă, tu vrei să mă omoare neica?», zicea de tata! Azi aşa, mâine aşa, până într-o zi când a spus: «Hai, mă, că te duc!». Am plecat, aşa, fără să ştie nici tata, nici mama. M-au dat pe la Miliţie, cum era atunci... Mă căutau, plângea mama de mine că nu ştia unde sunt. După vreo trei săptămâni, când a văzut nenea Ion că e cam groasă cu mine, s-a dus la mama şi i-a spus. «Eu ştiu unde e Florică. E la Bucureşti. Eu l-am dus să înveţe vioara.  
L-am dus cu trenu’, stă la mine acas㻓, îşi aminteşte Florea Voinicilă.   

PASIUNE. “Am învăţat meserie cu Ion Matache. Ăsta era şef de orchestră.  M-am dus la Ion Matache aşa cum eram îmbrăcat de acasă. Cu nişte pantaloni făcuţi de mama, în război. Dar am luat şi vioara cu mine. Aveam o treanţă de vioară, nu făcea nici trei lei. Am stat la o masă. Nea Ion Matache m-a văzut cu vărul meu, cu zdreanţa de vioară pe masă. L-a întrebat pe vărul meu cine e băiatul ăsta cu vioara după el. «E un băiat de la ţară, a zis să-l aduc la dumneata să-l înveţi să cânte.» «Păi, ştii tu, mă, cu vioara!», zise el. Eu mai însemnam aşa... ca un copil. «Ia, vino-ncoace, mă!» M-a luat la scenă. Şi zise: «Las-o’ncolo de vioară, că a ta nu e bună, ia cântă ceva!». Mi-a dat vioara lui, am cântat acolo ceva... ce-oi fi cântat nu ştiu... M-a luat nea Ion de mână şi m-a dus prin grădină. Mi-au umplut sânu’ cu bani. M-a dus la orchestră şi le-a spus: «Vedeţi, mă, că v-am adus o comoară! Ia, uite, ce de bani!». M-a luat la el acasă, nu m-a mai lăsat să mă duc la vărul ăla al meu. Nea Ion avea un băiat de-o seamă cu mine. Avea şi două fete. Am crescut cu ei. Am stat cu el şi am învăţat meserie să mă descurc în viaţă”, continuă povestea nea Florea.  

LA CALUL BĂLAN.Ion Matache  l-a dus la şcoală. “Am făcut şapte clase primare, am făcut şi liceul comercial, apoi liceul de muzică, el m-a dus, el m-a îndreptat. Am cântat la mai multe localuri, pe Griviţei, la «Ciorbă de burtă». Alături era «Calul Bălan», la care venea şi Zavaidoc de făcea câte un program cu noi. Nu era angajat, dar venea şi făcea câte un program. El cânta cu o orchestră, a lui Marin Morcov. Restaurantele erau lipite. Aici era «Calul Balan», dincolo – «Ciorbă de burtă». Pe urmă l-am cunoscut în multe turnee, prin ţară. Era cap de afiş. Se rupeau uşile când venea lumea la spectacol. Cu toate că eu eram mai mic decât el, eram foarte buni prieteni. Eram prieteni la cataramă cum se spune. El mă simpatiza pe mine”, mai spune violonistul. Zavaidoc obişnuia să bea câte o cafea, însă de fiecare dată o lăsa să se răcească. Dacă o mai găsea... “La spectacol avea un recipient în care îşi făcea cafea. Nu îi plăcea să o bea caldă şi o punea el pe undeva, ca să se mai răcească. Şi eu ce făceam? Puneam pe cineva să-l ţină de vorbă şi mă duceam  şi-i beam cafeaua. Iar el zicea: «Las’, că ştiu eu cine mi-a băut-o!...Voinicul meu!», că el aşa îmi zicea mie. «Nu mă supăr eu, las’ că-mi fac alta, şi-ţi fac şi ţie una!» Dar îi spuneam: «Nu mai beau, maestre, am băut una, mi-ajunge!».”   

HAI LA LĂUTARI! Marele rapsod îl lua la restaurant pe Voinicul lui. Niciodată nu-l lăsa să-şi plătească masa. “Mă duceam cu el la resturant, să mâncăm. În orchestră poate erau 20 de persoane, dar el pe mine mă lua. Şi nu zicea «Hai să mergem la restaurant!». Zicea: «Hai să mergem la lăutari!». Mâncam ce comanda el acolo şi mă prefăceam că bag mâna în buzunar să plătesc şi eu şi nu mă lăsa. Îmi spunea: «Ia mâna, eu am 500 pe zi, tu ai 600 pe lună!» ...Au fost multe amitiri... Am fost cu el, prin ’41-’42, şi pe la răniţi, pe la spital. Era concentrat pentru treaba asta. Mergeam cu formaţia asta, cu Ion Matache, care nu pleca fără mine nicăieri. «Mă, să meargă puştiu’ cu noi, mă!», spunea. Era nevoie, mai mergeam după ţigări... Le mai făceam şi pantofii câte­odată... Eram mai mic... El era un om frumos şi se purta frumos de tot, că lumea, când îl vedea, exclama: «Uite-l pe Zavaidoc!». Avea o voce ce nu s-a mai pomenit. Lui nu-i trebuia microfon, nici nu era pe-atunci. Când cânta cu vocea s-auzea la un kilometru, aşa voce puternică avea. Cum erau spectacolele, cântam pe la căminele culturale. Era intrare cu bani, stăteau în picioare, se înghesuiau. Plecam prin ţară câte 20 de zile, cu el, cu Ion Luican, Ştefan Lăzărescu... Nu mai e nimeni în viaţă de atunci, s-au dus toţi: şi Luican, şi Ştefan Lăzărescu, şi Maria Tănase... Zavaidoc cânta şi la restaurante, aici, la Piteşti. Era un restaurant, Berbecu’, aşa îi zicea. Acum nu mai e, a fost demolat”, ne povesteşte cu emoţie în glas Florea Voinicilă. Cel mai iubit cântec al lui Zavaidoc era “Maria neichii, Marie”. “Când cânta «Maria neichii, Marie»... ehe... plângea lumea... şi plâng şi eu acum...”, îşi aduce aminte de vremurile trecute Florea Voinicilă şi-şi şterge lacrimile care-i alunecau pe obraz. “Cânta multe cântece: «De când ne-a aflat mulţimea», cânta şi romanţe, cântece de petrecere, cânta de toate... El încheia programul. Ridica sala-n picioare. Cânta frumos, era un bărbat cuminte, la locul lui, iubit de public şi de femei. Era arătos. Nu era înalt. Dar, uite-aşa, a trecut vremea, el s-a prăpădit... N-avea decât 47-48 de ani când a murit”, mai spune Florea Voinicilă.  I-am admirat costumul popular pe care-l poartă cu mândrie. “Eu aşa mă port. Cămaşă frumoasă, costum popular. Eu nu merg cu pantaloni  de-ăştia – şi ne arată spre cei din preajmă –, mie îmi place costumul po­pular. Cam asta e treaba cu mine...”, încheie Florea Voinicilă.
Citeşte mai multe despre:   florea,   zavaidoc,   vioară,   cănta,   florea voinicilă,   florea voinicil

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de