14

E 11 septembrie. Au trecut exact 14 de ani de la cumplitele evenimente care au schimbat radical lumea. 14 ani în care ne-am schimbat enorm. 14 ani în care s-au cheltuit trilioane în războaie fantomatice care au creat mai multe conflicte decât au stins. 14 ani în care multe zeci de milioane de oameni au căzut victime colaterale pe armageddonul contemporan, într-o bătălie purtată de parcă nu s-ar dori o finalitate. 14 ani în care în ciuda alocărilor bugetare faraonice canalizate către apărare, extremismul islamic este mai agresiv, mai periculos, mai incisiv ca niciodată. 14 ani în care războiul împotriva terorii n-a reuşit decât să-i multiplice efectele; a evitat să-i strivească cauza, a îngrădit însă libertăţi, alterând încrederea şi perturbând stabilitatea pieţelor. 14 ani la finele cărora Europa trebuie să facă faţă unui exod fără precedent, plin de pericole şi care se află doar la început. 14 ani în care, neîntrerupt, la burse s-a speculat în draci, morbid, pe creşteri sau prăbuşiri economice, pe rezultatul unor războaie, pe dispariţia unor guverne sau ţări. În concluzie, nu doar printr-o ulterioară predare de ştafetă către un mult mai brutal, mai bolnav, mai belicos ISIS, Al Qaeda a reuşit ceva mai îngrozitor decât ar fi îndrăznit vreodată să viseze: a reuşit să ne ducă foarte aproape de un punct în care să trăim un 9/11 perpetuu. 14 ani mai târziu avioanele încă îşi ating ţinta. N-ar fi trebuit să se întâmple asta pentru că Al Qaeda nu avea nici forţa, nici capacitatea, nici talentul de a o face. I-am ajutat însă decisiv: în loc să devenim mai puternici şi mai uniţi, ne-am permis să o luăm razna. Pentru că suferim de bulimie, dar una care ţine de bani.