311

Dacă e să vorbim despre simţăminte, recunosc că nu m-am simţit aparţinînd cu adevărat nici unui cartier şi nici unui oraş. Iar asta mai bine de zece ani. Mi-am aparţinut mie, familiei, redacţiei şi traseului lui 311.

Pînă a mă decide să mă mut de la îndepărtatul capăt al lui 311 am consumat toate trăirile unei relaţii contra naturii. Am depins, în foarte multe privinţe, de programul şi de hachiţele lui 311. Nu ale şoferului, ci ale autobuzului cu burduf, ca entitate de sine stătătoare, avînd o viaţă proprie, un contract cu eternitatea şi ceva din inflexibilitatea destinului.

Mă urcam în 311 la Piaţa Rosetti, după un ceas coboram la Bulevardul Macaralei. N-am fost nevoit niciodată să urc şi să cobor în staţiile de pe traseu. Plecarea de acasă cu 311 şi sosirea acasă cu 311, niciodată cu alt autobuz sau cu alt mijloc de transport, erau o plecare şi o sosire cu maximă încărcătură conceptuală. Erau plecarea şi sosirea primordială. Făceam un drum prea lung şi prea chinuitor cu 311, ca să-mi permit să plec şi să mă întorc de două sau de trei ori. Plecam şi eram într-un fel plecat definitiv. Soseam acasă, iar de a doua sosire în aceeaşi zi nu mai putea fi vorba. Soseam definitiv.

În România s-a petrecut o mulţime de schimbări: o revoluţie, nişte alegeri şi nişte jafuri, nimeni nu mai e ce a fost, nimeni nu poate să spună că existenţa sa a rămas la fel. Doar 311 e acelaşi.

M-am urcat într-o zi în 311 la Piaţa Rosetti şi am călătorit cîteva staţii. Ar fi fost prima oară cînd mă urcam la un capăt ca să nu cobor la celălalt. Am avut sentimentul că m-am întors în timp. Oamenii priveau în gol, ca pe vremea cînd şi eu mergeam cu 311. Se vedeau zilnic unii pe alţii, la aceleaşi ore, fapt care le asigura o stare de indiferenţă cronicizată. Ştiau totul unii despre alţii sau atît cît le era de trebuinţă, ca să nu vrea să ştie mai mult. Nu puteai să mergi cu 311 şi să te prefaci că nu mergi cu 311, că eşti altfel decît ceilalţi.

De 311 nu scapi aşa cum nu scapi de vrerea sorţii.

Totuşi, eu am scăpat. Într-o zi am avut o străfulgerare de  geniu. La scris am doar talent, la angajări – noroc, în vizaviul cu semenii – un pic de charismă, însă în condiţia de cetăţean de la capătul lui 311 m-am bucurat de o mică adiere de geniu. Socotind leul pe care-l plăteam zilnic la dus şi leul de la întors şi înmulţind apoi aceşti doi lei cu numărul de membri ai familiei şi cu cele 365 de plecări şi sosiri obligatorii dintr-un an, mi-a ieşit că, mutîndu-mă la Obor, în cinci ani economiseam exact banii pentru un apartament. Altfel spus, cu 311 pierdeam cîte un apartament cu patru camere la fiecare cinci ani. De aici, din apartamentul meu de la Obor, îl zăresc, dacă cerul e senin şi circulaţia nu-i intensă, pe 311 cotind la staţia Iancului. Ca o fantomă a ceea ce ar fi putut fi toată viaţa mea. E un autobuz ca toate autobuzele, veţi zice. Da, dar mi-a mîncat două apartamente şi ani din viaţă!