A uita, uitare, uituceala cea mare

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Doi pensionari, domnul şi doamna Pui­şor, ies în fiecare dimineaţă la o plimbare prin parc cu Pufi, căţeluşa lor de 2 ani şi o lună. Astăzi, doamnei Puişor plimbarea nu-i prieşte deloc. Ce-i cu tine, femeie?, o întreabă soţul care simte, al naibi ce mai simte, când persoana are ceva pe suflet. Cred c-am uitat robinetul de la baie des­chis. E prima oară când mi se întâmplă asta. Iubiţel, du-te până acasă şi verifică!

Domnul Puişor traversează în grabă stra­da, urcă mai, mai să-şi dea sufletul, şapte etaje, fiindcă liftul e iarăşi stricat, descuie uşa de la intrare sus şi jos şi constată că robinetul din baie e închis, dar că maşina de călcat e în priză. Acum e în regulă, o linişteşte el pe doamna Puişor. Ştiai tu ce ştiai, însă nu baia era problema, ci fierul de călcat. Ei, gata, am rezolvat-o, zice doamna, nu mai sta aşa bo­sum­flat. Ai făcut gimnastică şapte etaje, ce mare lucru. Dacă vrei să ştii adevărul, spune domnul Puişor privind-o cu un sentiment de vinovăţie pe Pufi, ca şi cum ceva îi dădea de înţeles că ea urma la rând, nu mai ţin minte dacă am încuiat şi jos. Cred c-am uitat. Cred că încep să uit. Ar trebui s-o fac reflex, dar se pare că…

Soţii Puişor ar fi fost bine să-şi noteze undeva ziua aceea, deoarece de atunci s-au pus amândoi pe uitat. Ca într-o cursă care uită mai mult. În fiecare dimineaţă pierdeau minute bune în faţa uşii, în­cu­ind-o şi descuind-o. Aoleo, zicea doamna Puişor, hai, intră tu, c-am uitat lumina aprinsă în dormitor, iar domnul Puişor clătina din cap cu multă înţelegere, stin­gea lumina din dormitor, de regulă mai dădea un tur prin apartament şi descope­rea ba gazele arzând, ba o fereastră des­chisă. Lucruri la urma urmei banale, nu­mai că preferabil era să li se întâmple al­tora. Într-o zi şi-au dat seama că plecaseră în parc fără Pufi. E grav, mergem la nenea medicul de familie, a zis domnul Puişor. Poate că ai tu bani de dat pe medicamen­te, s-a răzvrătit soţia. Mai bine verificăm de zece ori decât să-i îmbogăţim pe doctori. Doamna Puişor avea ca întotdeauna dreptate. Uitau ca toţi pensionarii de vârsta lor. Când aduceau vorba despre necazul acesta, cu uitatul, prietenii din parc se simţeau dintr-o dată datori să-i consoleze. Unul îşi uita nevasta în lift, altul cumpărăturile în magazin. Eu, a zis doamna Scarlat, uit unde-mi pun oche­larii. Mi-am pierdut jumătate din viaţă căutându-i. Lasă că e încă bine, spunea domnul Costache. Ar putea să fie ca la al-de nea Aurică. Vine poştăriţa să-i aducă pensia şi el spune că nu-l cheamă Aurel şi că Aurel e frate-su. Lucrurile intră curând în obişnuit în familia Puişor. Se deprinde omul cu toate. Doar că, din când în când, doamna Puişor umblă de mai multe ori la aragaz, ca să vadă dacă-i închis, şi, în loc să-l închidă, îl deschide, convinsă că l-a închis. Iar în parc, în loc să se bucure de natură şi de aerul mirosind a tranda­firi, zice că simte miros de gaze. Altfel, via­ţa merge înainte. Dacă, bineînţeles, blo­curile care sar în aer de la gaze sunt din alte oraşe. Sau din alte cartiere.