”Adevărul” cu literă mare

”Căutaţi Adevărul, căci Adevărul vă va face liberi”, ne-a spus Mantuitorul! Noi spunem că îl căutăm şi nu minţim, dar căutarea Adevărului nu-i un lucru aşa de simplu, un fel de a zice; beau acum un pahar cu apă şi gata,  ai şi băut-o! Adevărului trebuie să-i dedici viaţa ta, călătoria ta prin această viaţă, căci el nu-i ascuns şi nu-i dezvăluit, în acelaşi timp, în întamplările obişnuite ale vieţii, deşi se poate spune că-i cuprins în ele. Este în noi şi printre noi Adevărul( cel scris cu litreră mare), dar noi, inconştienţi de substanţa, de profunzimea şi de frumuseţea lui, ne opintim în ”adevărurile” cu litere mici. Între cele două tipuri de adevăr e o întreagă lume, un conflict al omului cu Sinele, un conflict în care doar mintea noastră singură se luptă fără de ştire şi fără de voie, în neanţelegerea şi-n întunericul propriilor percepţii, cu ea însăşi. Căci Sinelui nu-i place lupta şi nu-i deloc interesat de ea. Iubirea care susţine întreaga existenţă, campul Vieţii, conştiinţa Întregului, ascunsă în fiecare părticică a acestei lumi, cea în care-i Adevărul cu A mare, nu are nimic a face cu adevărurile minţii omeneşti. Omul zice; eu spun Adevărul, eu nu mint, eu sunt sincer, deschis şi, cand spune asta, el vorbeşte despre mintea lui, despre adevărul perceput de el în relaţia cu experienţele vieţii. Pentru că omul se raportează la adevărul perceput de mintea sa, el e aşezat doar pe un palier al adevărului, cum e apartamentul într-un bloc uriaş. Adevărul despre care ne-a vorbit Mantuitorul e ca o catedrală din cer, e ca un lăcaş de rugăciune care pluteşte în toate lucrurile şi aşteaptă doar ca mintea, conştienţa şi sufletul omenesc să-i recunoască prezenţa şi existenţa.

Cand un om spune ”sunt deştept, sunt prost, sunt frumos, arăt groaznic sau sunt rău, bun, altul e violent şi barbar” el descrie ce vede cu mintea, dar ceea ce vedem cu mintea e proiecţie, e subiectivitate, e un fel în care mintea se uită în oglindă şi se vede pe sine. Mintea vede în ea însăşi (cand spun ”vede”, spun că simte o emoţie, e presată de o trăire interioară, aude ganduri în sine şi omul se simte presat de această emoţie să spună că ceea ce observă e real!). Numai că uneoori mintea vede ceea ce este şi în lumea exterioară( atunci el spune că vede ceva real, vede adevărul), alteori vede trunchiat(observă ce poate, nu ce este), căci proprile experienţe din trecut îi denaturează percepţia, iar el îşi resimte aceste experienţe sub forma emoţiilor, a trăirilor, a gandurilor şi a comportamentelor pe care acestea îl forţează să le manifeste. Adevărul perceput nu-i Adevărul, e doar ceea ce poţi oricad să schimbi, schimband punctul de percepţie sau ferestra de la care priveşti (în această propoziţie e o taină mare; cine o înţelege, înţelege că orice suferinţă ar trăi, orice situaţie i-ar brăzda existenţa, simplul fapt de a căuta o percepţie diferită va duce inerent la schimbare, la vindecare, la transformare şi la speranţă! Răul e o creaţie a minţii şi, pentru că-i aşa, mintea care l-a făcut îl poate schimba; nu să schimbi situaţia prezentă, ci atitudinea ta interioară faţă de ea înseamnă vindecare).

Vindecarea adancă a omului nu este posibilă însă fără ca el să afirme ”Adevărul”, nu ”adevărul”. Adevărul cu literă mare e divin, e continuu, neschimbător, etern; adevărul cu literă mică e omenesc, se schimbă cu fiecare gand şi cu fiecare trăire, e o stare a minţii, a fiinţei care-şi petrece o vreme în trup. Adevărul divin poate fi recunoscut – cum spun şi cercetările făcute în domeniul stărilor înalte ale conştiinţei – prin caracteristici precum iubirea, frumuseţea, bunătatea, bucuria, recunoaştinţa, mulţumirea şi starea de bine. Adevărul despre care ne-a vorbit Mantuitorul e o stare în care omul s-a eliberat de inconştienţa sa (şi asta-i singura libertate reală, să fii liber în tine însuţi), de presiunea percepţiei mentale, de trecutul său, de frici, de manie, de nesiguranţă sau de separare, de ataşament şi de ignoranţă;din pricina asta adevărului trebuie să-i dedici întreaga ta viaţă. Omul mantuit poate vedea adevărul, omul care a străpuns platoşa întunericului din el însuşi îl poate vedea pe Hristos în chip strălucitor, ca atunci cand le-a apărut unora pe munte, schimbat la faţă. Dar în clipele noastre de iubire, de bucurie, de frumuseţe lăuntrică întrezărim Adevărul şi îl recunoaştem prin simplul fapt că ne simţim fericiţi/bine/mulţumiţi. Știind aceasta, ştim de acum că gandim mincinos sau fals atunci cand starea noastră interioară e alta decat bucuria şi certitudinea, iubirea şi ”încrederea deplină” în existenţă!