Adevărul urât, baba tânără şi frumoasă

Un tânăr căuta cu febrilitate Ade­vă­rul şi pentru asta a călătorit peste mări şi ţări. În cele din urmă, undeva, în munţi, într-o peşteră uitată de lu­me, s-a întâlnit cu o babă urâtă, urâ­tă de tot. O babă cu nasul mare şi as­cuţit, care s-a prezentat a fi "Ade­­vă­rul". Uluit de o aşa imagine urâ­­tă a Adevărului, tânărul s-a simţit din cale afară de debusolat. În cele din urmă, bătrâna cea urâtă l-a rugat pe tânăr să-i transmită lumii un me­saj despre Adevăr; "Te rog, a spus bă­trâna, spune-i lumii că sunt tânără şi frumoasă"!

Îmi amintesc vag povestea aceasta, am citit-o cu mulţi ani în urmă şi nu-mi amintesc din ce sursă. Tot cu mulţi ani în urmă am vrut să îmbrobodesc şi eu adevărul într-o zi, să-l fac frumos, în loc de Babă Cloanţă şi uite ce s-a întâmplat! Eram invitată insistent la o conferinţă, dar simţeam un stres fantastic la gândul de a participa. Nu aveam o explicaţie logică pentru asemenea reţinere, nici nu puteam să spun adevărul urât şi anume acela că mă simt rău la gândul de a merge la conferinţă. Baba era "prea urâtă", aşa că aveam s-o înfrumuseţez cumva. Timp de vreo trei zile m-am gândit în detaliu să pretind că eram răcită. Îmi imaginam (şi nu permanent, ci aşa, în treacăt, dar eram conştientă de gândurile mele) că mă sună persoana care mă invitase şi apoi întregul dialog cu ea, cu scenariul răcelii mele cu tot, apărea în minte. În a treia zi de exerciţiu interior (era involutar, se întâmpla aşa, pur şi simplu), în care Baba mea se făcea frumoasă pentru ochii lumii, m-am trezit răcită cobză! Îmi curgeau ochii, tuşeam, eram răguşită, îmi curgea nasul. Când m-a sunat persoana cu pricina, am observat amuzată – de data asta – cum ceea ce îmi închipuiam că-i un simplu mod de a "înfrumuseţa adevărul" devenise adevărul însuşi...

Imediat am înţeles că făcusem cu mintea "un adevăr mai frumos pentru altcineva", dar pe pielea mea. Probabil că puteam ocoli urâţenia babei şi altfel, iar asta era cumva obligatoriu; urâţenia adevărului poate răni. Ce ar fi simţit omul care mă invitase dacă i-aş fi spus că n-am chef să vin? Omul s-ar fi simţit rănit, ar fi luat asta drept o neplăcere legată direct de el, o ofensă, cu toate că nu ar fi fost adevărat. Adevărul (cu atât mai mult pentru că-i subiectiv şi creat de mintea noastră) trebuie înfrumuseţat dacă răneşte, dacă loveşte, dacă traumatizează, dar iată că are importanţă cum anume faci asta? Căci ferindu-te să răneşti pe cineva, te răneşti pe tine prin pu­terea gândirii şi a imaginaţiei, creând din minciuna ta un adevăr...

Mintea are puterea de a face adevărat ceea ce gândim. Din pri­cina asta, poate fi bine să înfrumuseţăm baba cu mintea, căci ceea ce facem frumos în minte sfârşeşte prin a deveni adevăr. Aceasta este - probabil – una dintre marile pro­bleme ale adevărului omenesc; ceea ce gândim şi ne imaginăm cu de­ta­şare, dar şi cu toată convingerea, în acelaşi timp, se întrupează. Prinde chip, contur, prinde viaţă şi devine adevăr! În consecinţă, un adevăr urât, precum baba din peşteră, ar putea să fie tot un rod al minţii cău­tătorului. El se autosugestio­nea­ză cu atâta convingere că adevărul e ceva urât, încât... urâtul adevăr este gă­sit într-o peşteră şi, peste toate, mai e şi mincinos, de vreme ce pre­tinde; "să-i spui lumii că sunt tânără şi frumoasă"! Probabil că numai adevărul divin conţine frumuseţe neîntreruptă, căci adevă­ru­rile lumii sunt imagini ale minţii ei. Oricât de urât ar părea adevărul, el a fost într-o minte, el a fost imaginat înainte, aşa că este de la sine înţeles de ce sugestia "spune-i lumii că sunt tânără şi frumoasă" nu-i o minciună, cât o invitaţie la a crea cu mintea un adevăr frumos, căci el devine adevăr. Unii răcesc grozav atunci când nu vor să facă ceva, alţii spun că nu pot merge într-un loc şi se trezesc cu piciorul scrântit, unii nu vor să audă ceva pentru că-i prea dur şi se trezesc cu urechile înfundate. Alţii nu vor să vadă anumite lucruri şi apoi au probleme cu vederea. Adevărul "urât" pe care-l imaginăm şi-l gândim riscă să devină sursa unei sumedenii de probleme în corpul nostru, dar şi în viaţă. De aceea contează ce şi cum gândim, căci ceea ce gândim se face "adevăr"! Apoi îl găsim sub forma babei urâte, dar uităm că noi am creat-o, gândindu-ne la urâţenia ei. Atunci, merită poate să visăm că baba-i tânără şi frumoasă?