Agentul CIA cu talpa ruptă (II)

Marinică Pravăţ pricepu că-l confundau cu altcineva. Un altul în locul lui, Gigi Carabă, de exemplu, care-i înşela pe toţi la popice, ar fi profitat de asta, obţinând, poate, nu numai să plece, dar şi nişte ţigări scumpe.

I-ar fi făcut, poate, să ia poziţie de drepţi. Lui însă nu-i ardea de aşa ceva. Pierduse trenul. Se şi gândea cu groază că n-avea unde să stea în Bucureşti. Băiatul n-avea telefon în garsoniera sa din Ferentari. Putea să-i bată în uşă toată noaptea. Ăla nu s-ar fi trezit nici dacă ar fi dat în ea cu tancul. Sforăia atât de tare încât, la început, când se mutase în bloc, vecinii îi reproşară că lasă deschis televizorul toată noaptea, pus pe bulgari, şi ei nu puteau închide un ochi de huruitul maşinilor de şerifi din filmele americane şi de împuşcăturile care-i ciuruiau pe bandiţi. Socotise c-o să fie acasă dis-de-dimineaţă. Trebuia să dea de mâncare la vacă, să rânească la porc, să repare gardul dinspre grădină. O sumedenie de treburi. Ar fi ajuns la Floreşti pe la miezul nopţii. S-ar fi dus la autogară, unde ar fi aşteptat până la şase, când pleca autobuzul de Vidra. Acum însă trebuia să stea aici. Şi nici măcar nu ştia cât or să-l ţină ăştia. Uşa se deschise şi-n încăpere intră primul anchetator. Pe faţa lui se citea lipsa de griji. Nu avea de făcut nimic. Trebuia să stea lângă Marinică Pravăţ până la noi ordine. Ştia însă ce avea să se întâmple.

Afară, în oraş, era jale mare. Însuşi şeful cel mare se dusese în Centru, unde se striga: Jos Ceauşescu! Pe culoare, prin toate birourile bântuia o înfrigurare uriaşă, bine ascunsă însă sub gesturile normale. Se petrecea ceva grozav, înfricoşător, de care toată lumea îşi dădea seama. Gărzile sporiseră. În holul mare, de la Parter, de obicei normal, fără nimic deosebit, apăruseră luptători USLA. Pe acoperişuri, în spatele hornurilor, se ghiceau mitraliere. Aşa că avea toate şansele să stea aici, lângă oaspete, cum i se spunea omului de la masă, toată noaptea. La acest gând, oftă fără să vrea. Marinică Pravăţ nu-l luă în seamă. Avea grijile lui, de care celălalt habar n-avea. Ştia ăla ce înseamnă să nu-i dai vacii de mâncare la timp?! Sau să laşi porcul de capul lui?! Insul simţi nevoia unui capăt de taifas. Scoase o ţigară, o înfipse în colţul buzelor şi se bătu cu palmele peste buzunare, semn că avea nevoie de o brichetă. Marinică Pravăţ îşi aminti că avea la el o brichetă de plastic. O luase din greşeală de la băiat, după ce aprinsese aragazul. Se scotoci şi i-o întinse celuilalt. Insul o luă, îşi aprinse ţigara, pufăi zdravăn, închizând ochii de fumul înţepător, şi, înainte de a i-o înapoia, o întoarse pe o faţă şi pe alta. Aha! făcu scurt şi întinse mâna, să i-o dea. Şi-o retrase imediat. Faţa i se încreţi a spaimă. Îşi amintise că la Şcoala de Securitate învăţase, printre primele lecţii, despre brichetele care serveau şi la altceva decât la aprinsul ţigării. Profesorul venise la oră cu o brichetă de plastic şi, umblând cu ea în mână printre bănci, le-o dădu s-o studieze. Iar ei, curioşi, o întorseseră pe o faţă şi pe alta, o aprinseră, ba chiar încercară să-i regleze şi flacăra, sub privirile zâmbitoare ale profesorului. Acesta le-o ceru înapoi, merse la catedră, moşmondi ceva la brichetă, apoi la un aparat cu care venise şi pe care ei abia atunci îl observaseră, şi, deodată, pe peretele din faţă apărură fotografii ale clasei şi mai ales ale lor, grămădindu-se în jurul brichetei, luându-şi-o unul altuia, ca proştii. Triumfător, profesorul apăsă pe un buton, fotografiile dispărură, şi el zise: ei bine, v-am demonstrat cum funcţionează bricheta-spion. Nu mai încăpea nici o îndoială. Bricheta oaspetelui îşi îndeplinise misiunea. Îl fotografiase cum îşi aprinsese ţigara. Fotografiase şi încăperea, ceea ce era strict interzis. Şi, culmea, tocmai el o mânuise! Ridică privirile spre Marinică Pravăţ, pentru a dibui ceva în înfăţişarea lui. Marinică Pravăţ nici nu clipea. Continua să-l fixeze cu ochii săi cenuşii, în care nu se putea citi nimic. N-avea însă încotro. Trebuia să-i înapoieze bricheta. Se gândi că o să i-o mai ceară o dată şi, atunci, poate, o s-o păstreze. O s-o facă uitată. Dacă oaspetele era ceea ce se presupunea – un ofiţer CIA, infiltrat printre demonstranţii din Piaţa Romană – şi-ar fi dat seama că n-are rost să insiste.

Ar fi trezit suspiciuni.

Trecu astfel aproape toată noaptea. Paznicul căzu în somn la un moment dat. Marinică Pravăţ, în schimb, nu închise o clipă ochii. Era obişnuit să stea treaz. Nu şedea el nopţi întregi în ogorul de porumb, bătând din clopot şi chiuind, să sperie porcii mistreţi?! Dimineaţa, însoţitorul se îngrijoră. Ştia ce se întâmplă afară, în Bucureşti. Coloane de demonstranţi o porniseră spre Piaţa Comitetului Central. Faptul că toată noaptea nu mai venise nimeni în încăpere spunea multe. Se ridică, îşi dezmorţi oasele, şi ieşi. Nu înainte de a arunca lui Marinică Pravăţ o privire lungă, de parcă i-ar fi cerut voie. Marinică Pravăţ rămase singur. Şi iar îl apucă grija: de vaca rămasă nemâncată, de găinile care cârâiau în coteţ, de boala de porc care, mai mult ca sigur, răsturnase troaca cu tărâţe. Îl mai liniştea gândul că lui Guriţă Carabă, vecinul de peste drum, văzând că n-a venit de la Bucureşti, îi trecuse prin cap să meargă la el acasă şi să facă toate lucrurile astea. Pe la prânz, când simţi că-l încearcă foamea, auzi pe coridor duduit de paşi, strigăte, uşi dându-se de perete. Se deschise şi uşa încăperii sale şi înăuntru dădură buzna câţiva inşi agitaţi, în pulovere strânse în eşarfe tricolore. Unul dintre ei căra un drapel găurit, pe care se chinui un timp să-l vâre înăuntru. Cum nu reuşi, rămase afară, pe coridor, luând poziţie de drepţi lângă drapelul ţinut ca o puşcă. Dând cu ochii de el, năvălitorii prinseră să răcnească entuziasmaţi: Am prins un securist! Am prins un securist! Moarte securiştilor! strigă scurt cel de pe coridor şi, pentru a-şi întări spusele, puse la gură goarna din cealaltă mână şi dădu un sunet scurt. Câţiva se năpustiră să-l ia la pumni pe Marinică Pravăţ. – Fără violenţă! se auzi de pe coridor, unde se strânseseră între timp o mulţime de curioşi. Entuziaştii se potoliră. Îl luară, totuşi, pe sus, îl purtară pe coridoare, urcară cu el câteva scări şi-l scoaseră într-un balcon. Jos, se desluşea o mulţime care striga şi flutura steaguri. – Am prins un securist! – strigă unul dintre năvălitori, un tânăr muşchiulos, cu înfăţişare de luptător. – Moarte securiştilor! ţipă o tânără într-un balonsaider albastru, cu o arsură pe obraz. – Moarte securiştilor! reluă mulţimea întărâtată. Ar fi fost cazul să se îngrijoreze în legătură cu ce putea să i se întâmple. Marinică Pravăţ nu se îngrijoră deloc. Vedea îngrozit însă cum pierde timpul, cum se face după-amiază şi ăştia toţi se ţin de prostii, în timp ce el are atâta treabă. Mai mai să-şi iasă din sărite când tânărul care-l supraveghea se angajă într-un dialog îndelung cu cei din piaţă, contrazicându-i furibund. Se iscă astfel o ceartă teribilă. Sub puterea ei, uitară de Marinică Pravăţ. Acesta rămase deoparte. Fel de fel de inşi se înghesuiau să pună mâna pe microfon. Fiecare îl mai împingea un pic mai încolo. Marinică Pravăţ se trezi astfel, la un moment dat, la marginea îmbulzelii. Tocmai se gândea c-ar fi cazul să plece de acolo, să prindă trenul de după-amiază, când simţi o bătaie uşoară pe umăr. Se întoarse şi întâlni privirile complice ale unui bărbat scurt, dar vânjos, care-i făcea semn să-şi ţină gura şi să-l urmeze. Se luă după el, coborî nişte scări strâmte, întortocheate, deschiseră o uşă care era închisă cu lacătul în alte zile, şi ajunseră în spatele clădirii. – Te-am scăpat! îi zise insul. Când s-o întoarce roata, să ţii cont de asta!

Pe strada paralelă cu Sediul era linişte. Din când în când treceau inşi veseli, cărând sacoşe pline. – S-a băgat parizer! îi strigă unul, care lăsase sacoşa jos, să-şi mai odihnească mâinile.

Lui Marinică Pravăţ numai de parizer nu-i ardea.

Se făcuse târziu.

Trebuia să se grăbească dacă voia să mai prindă trenul de şase.

Va urma