Albedo 0.39

Nu este cazul sa va lasati impresionati de acest titlu, obscur doar la prima vedere. Albedo este un termen de fizica (mai exact de astrofizica) si semnifica partea de energie reflectata de o suprafata planetara din cantitatea totala pe care o primeste de la o sursa - in cazul nostru specific e vorba de cei 39% pe care ii reflecta suprafata planetei Terra, casa noastra in Cosmos, din toata radiatia solara. Partile mai intunecate ale Lunii au un albedo de doar 0,18, norii albi din stratosfera planetei Venus ajung la fabuloasa cifra de 0,85. Titlul apartine unui album din anii ’70 semnat de marele muzician Vanghelis Papathanassiou (pe scurt Vanghelis), candva omul de claviaturi (claparul formatiei Aphrodite’s Child condusa de o alta celebritate din secolul trecut, Demis Roussos), mai apoi muzician de avangarda.

Albumul pomenit foloseste tot felul de instrumente electronice, unele traditionale (gamelan din Indonezia), o voce umana, percutie, incercand sa sugereze ascultatorului imagini ale explorarii spatiului. Piesa care ii da titlul consta dintr-o enumerare (pe un fond muzical de o cuceritoare simplitate) a tuturor datelor caracteristice Pamantului, de la dimensiunile si durata orbitei la unghiul eclipticei, de la acceleratia gravitationala la inclinatia axei polare, facuta de o voce vag androgina (ceva intre alto si contratenor) care ar trebui sa ne sugereze un robot trimis de cine stie de unde sa ne exploreze locuinta. Mi-au trebuit vreo 30 de ani pentru a afla ca vocea aparent sintetica ii apartine de fapt unuia dintre inginerii de sunet din echipa lui Vanghelis, un anume Keith Spencer-Allen, daca asta poate interesa pe cineva. Robotul nostru pare insa ca sufera o defectiune si se impotmoleste la albedo-ul Terrei si repeta timp de cateva zeci de secunde cuvintele din titlu: "Albedo 0.39". Mai rar piesa muzicala atat de sugestiva legata nu neaparat de cucerirea, ci de incercarea de a defini, de a cunoaste spatiul cosmic, mai rar robot (poate doar la Asimov) atat de tulburator de uman.

Toata povestea albumului mi-a revenit fulgerator in memorie in timp ce urmaream o foarte recenta conferinta de presa organizata de NASA in legatura cu viitorul explorarii spatiale. Ce ni se propune este cel putin surprinzator, vom incerca din nou sa ajungem pe Luna folosind tehnologii derivate din programul Apollo si din cel al navetei spatiale, care, oricat de mari succese au avut, dateaza din anii ’50 si ’60 ai secolului trecut, suntem invitati sa ne gandim in mod foarte serios la colonizarea planetei Marte fara a sti, pana una-alta, cum o vom face din punct de vedere strict tehnic.

Era oare momentul cel mai potrivit pentru a lansa proiecte inca nebuloase, inca necoapte? Nu stiu. Sigur, oricine isi poate permite fantezii sau amuzamente pe teme stiintifice. In bucataria mea se discuta despre albedo-ul clatitei in functie de gradul de coacere, maioneza era privita ca o solutie coloidala si nu se "taia" niciodata, avea loc doar o separatie a fazelor, mujdeiul de usturoi facut crema (intr-un mojar de portelan alb cu pistil ca dintr-o farmacie de pe vremuri) ar fi un "mull" (cuvant misterios!) obtinut prin triturare, fumul de la gratar este o suspensie de particole de carbon in aer si asa mai departe. Fara a mai pomeni seara de iarna din anii ’80 in care am urcat zece etaje pe scari (nu era curent), am intrat in modestul apartament din Balta Alba si am constatat cu mare uimire ca intr-una din camere era ceata! Discutia stiintifica pe aceasta tema ne-a lamurit ca umezeala si frigul produsesera condensarea unor picaturi microscopice de apa (ca in ceata obisnuita) in jurul minusculelor particule de funingine provenite de la lumanari.

Dar sa aiba NASA mai putina fantezie decat cea mai banala povestire de SF, decat o piesa muzicala de pe un disc de acum trei decenii? Mi se pare inacceptabil. Mai ales ca viitoarea debarcare pe Luna este planificata pentru cel mai devreme 2020, an in care, daca il mai apuc, voi avea vreo 80 de ani si mi se pare absolut sigur ca nu ma va mai pofti nimeni sa comentez evenimentul. Raman cu regretele.