x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Alde Petre

0
Autor: Ştefan Mitroi 29 Iun 2014 - 14:40
Petre Corcilă își făcuse casă cu etaj, cum nu mai avusese nimeni până atunci. Doar că inversase ordinea, pusese parterul sus, iar etajul la parter. Te uitai de sus, adică de la parter, și vedeai ceea ce ar fi trebuit să vezi când priveai de jos, adică de la etaj. Corcilă vorbea cam la fel cum îi era casa, cu susul în jos și josul în sus, casa și vorbele fiind singurele lucruri sucite din viața lui, altminteri era un om cât se poate de normal. Petre Botă se rătăcise într-o zi de iarnă pe câmp. L-au găsit abia în primăvară, cand s-a îndurat soarele să-l dezbrace de zăpada în care stătuse până atunci înfofolit.

Petre Vâja jucase într-un film. Dar nu i se urcase la cap, poate unde avea aproape doi metri înălțime și pe vremea aia filmele, orișicât, nu puteau să urce atât de sus.

Petre Condovici  își cumpărase ATV la bătrânețe și-și construise o biserică mică în curte.  Le mai încurca uneori . Voia adică s-o plimbe  pe nevastă-sa cu biserica, iar atunci când pornea la drum cu ATV-ul, îl pupa mai rău ca pe o icoană.

Petre  Muceaudu  umpluse căruța cu snopi de grâu și taman când  să plece spre casă s-a iscat din senin furtuna. El n-a așteptat să se oprească, s-a cocoțat pe snopi și-a pornit, cu Leana  alături, prin ploaie. Un afurisit de fulger s-a repezit s-o tragă pe muiere de păr. Petre ce era să facă? L-a atins din vârful carului cu biciul. Numai că ăla, adică fulgerul, s-a coborât la mintea lui, transformându-l,  dintr-o singură  izbitură,  în scrum. N-a mai rămas nici din om, nici din caii înhămați la căruță nimic. Leana a strâns doar cenușa lui Petre, pe cea a cailor a lăsat-o zile în șir să necheze în drum. O jumătăte de an mai târziu, femeia a născut un băiat negru ca tuciul. Lumea s-a gândit, văzându-l, la cenușa lui Petre. Anul următor, Leana a născut din nou un prunc la fel de tuciuriu. După socoteala celor din jur, un astfel de lucru n-ar fi trebuit să fie posibil. Dar uite că era.  Mi-a mai rămas niște cenușă! s-a grăbit Leana să-i lămurească. Și câțiva chiar au crezut-o!

Petre Mocanu cărase multe căruțe cu snopi, dar nu se luase niciodată cu cerul la harță. Doar că într-o zi, mai încoace, spre capătul vieții, s-a pomenit că nu se mai luminează de ziuă deloc. O noapte atât de lungă nu mai văzuse nicicând, dacă poți să spui că poți să vezi întunericul, fiindcă asta era tot ce vedea el, altceva nimic. Pe urmă a înțeles. Asta nu însemna însă că ochii nu-i mai erau de niciun folos. Îndeosebi  în clipele în care simțea nevoia să plângă, își dădea seama cât de folositori sunt.

Și uite așa, se petre-cură viețile lor. Îi luă aproape pe toți în grija ei uitarea. Fără, cum obișnuiau ei înșiși să spună, nicio petre-nție! Dar absolut fără niciuna!

 

 


Serviciul de email marketing furnizat de