“Am plâns de bucurie când am auzit o înjurătură în româneşte”

Alexandru Tomescu a ridicat sălile în picioare în ropote de aplauze pe întinsul planetei pentru magnificele lui concerte la vioară. A lipsit din ţară ani lungi, turnee peste turnee pe harta pământului, o super specializare în America, şi la revenirea acasă a povestit cu bob de lacrimă ce dor i-a fost de Ţară: “Când în taxiul care mă luase de la Otopeni l-am auzit pe şofer înjurând româneşte la un stop, am plâns de bucurie!”. Vorbele recente ale Nadiei Comăneci întăresc iarăşi iubirea ei pentru România. Probată prin desele întoarceri acasă, prin laudele aduse României pe toate meleagurile lumii. Se confesa Nadia: “Eu am fibră de naţionalistă şi iubesc ţara în care m-am născut, nu uit de unde am plecat. Mă întrebaţi dacă regimul comunist m-a folosit ca propagandă prin performanţele mele, răspunsul meu este nu. Cred că dacă tabela electronică de afişat note n-ar fi greşit imediat după exerciţiul meu, nefiind reglată pentru nota 10 şi iniţial scriind 0, nu ar fi stârnit atâta admiraţie pentru medaliile mele!”. E greu ca plumbul în inimă dorul de acasă! De generaţii, biologic, tu ai respirat aerul porţiunii ăsteia de planetă, ai băut apa izvoarelor ţâşnite din munţii ţării tale, ai mâncat pâine născută de pământurile româneşti, mioarele şi văcuţele au păscut iarbă cu clorofilă românească, ai mers la şcoală cu puştii de pe strada ta, cum să n-ai celulele şi sufletul conectate la România? Mi-au povestit nişte ingineri români aflaţi în delegaţie în Elveţia că se ţinea după ei un bărbat, l-au bănuit a fi securist. S-a apropiat şi le-a zis în româneşte că era fermecat să audă limba română. “Sunt profesor la Conservatorul de aici, toată ziua îmi bat la uşă oameni să pună pilă pentru vreun nepot, dar de Crăciun nu-mi sună telefonul să mă invite cineva lângă bradul şi masa lui!”. Bietul tânăr rănit de mitraliera descreieratului în Las Vegas nu se dusese la distracţie la concertul de muzică, muncea ca barman în piaţă şi l-au izbit gloanţele când căra baxuri cu apă. Luca Iclodean venea în fiecare Crăciun acasă, în România, îi era tare dor de acasă. Adrian Păunescu, “Colindul celui fără de ţară”: “Unde-ai fi şi orice-ai fi, bătrâne,/ Parcă dorul şalele ţi-a frânt/ Şi atât din tot îţi mai rămâne/ Să te-aşezi cu faţa la pământ.// Şi să plângi când toţi în sărbătoare/ Hohotesc de parcă te-ar sfida/ Şi să plângi durerea ta cea mare/ Şi să plângi de dor de ţara ta”!