Am revenit acasă, în ţara ”locomotivelor politice”

Mi-am îngăduit câteva zile de concediu, în Israel. Cu toate că am mai fost în ţara Sfântă, m-am lăsat ghidat de Ion Antonescu, recalificat printr-o pilduitoare pasiune, profesor de religii şi civilizaţii vechi. Am revăzut, cu alţi ochi, locuri pe care le mai văzusem. Un grup compozit, de patruzeci de oameni şi un traseu biblic, preponderent creştin, cu locuri în care se înghesuiau zeci de autocare venite din toată lumea. Creştini din India şi creştini din America, ortodoxi ruşi şi greci, tegumente de piele diversă şi semnul, acelaşi, al crucii, desenat pe piept la intrările şi ieşirile de la Sfântul Mormânt sau Biserica Nativităţii din Bethleem. Cu toate că evreii îl contestă pe Iisus, rugându-se doar la acelaşi Dumnezeu la care ne rugăm şi noi, dar neîncrezători în Fiul Răstignit, majoritatea turiştilor sunt chemaţi tocmai de tragedia pilduitoare a celui suit pe cruce. Niciodată - şi am fost de mai multe ori în Israel, ca ziarist în primul rând – n-am trăit această sufocare turistică. Cred că numai musulmanii, la Mecca, se mai înghesuie astfel.

Terminând excursia, am rămas câteva zile la un amic evreu, fost ziarist, născut în România, care mi-e prieten de trei decenii. Ne-am bălăcit în Mediterana şi la un ştrand de lângă casa lui din Ierusalim, împreună cu cei mici, am vizitat câteva zone pe care nu le-am mai recunoscut, am avut răgaz să descopăr o ţară care construieşte enorm şi peste tot, dincolo de încordările care stăpânesc această zonă nu din 48, când statul evreilor a căpătat contur şi independenţă, ci de mii de ani. Sunt acum, ca populaţie, şapte milioane şi ceva de suflete, de trei ori mai puţini ca românii şi de câteva ori mai mici, ca întindere, decât România. Între Tel Aviv şi Ierusalim au apărut două autostrăzi, de sub un munte iese o linie ferată care comprimă drumul dintre cele două metropole la 28 de minute, dacă am înţeles bine. Au apărut, pe nişte dealuri de piatră, oraşe ca din pământ şi fac agricultură, încât nu importă nimic, pe un pământ ostil vegetaţiei. Au venit, mai ales din Rusia, evrei mulţi. Au venit, în ţara lor, cetăţeni din aproape o sută de state. Cum de i-au pus cap la cap, cum de au reuşit, administrativ, să-i armonizeze, să evite haosul şi să-i facă să lucreze cu un scop comun? E deştept Bibi Netanyahu, cu care am avut prilejul să fac un interviu cândva şi azi e pentru a doua sau a treia oară premier? Face minuni deja vârstnicul Peres, preşedintele ţării, căruia am avut prilejul să-i adresez câteva întrebări când era ministru de Externe? Sunt, par, oameni normali, dedicaţi ţării şi poporului lor. Şi atunci care-i miracolul? America e secretul, unde mai sunt câteva milioane de evrei? Sau cei câţiva care au mai rămas în România?

Întors acasă, obosit recunosc, încerc să mă dumiresc ce e pe la noi. Campanie, campanie, campanie electorală. Zici că se întoarce pământul pe dos. O televiziune îl prezintă pe Traian Băsescu drept ”locomotivă politică” pentru un partid căruia i-a legat buricul de curând şi de care-şi leagă supravieţuirea în libertate. ”Locomotiva” fuge neîncetat. Era la Alba Iulia ieri, azi pufăia la Iaşi, unde câţiva bătrânei l-au şi înjurat niţel. Altă televiziune mi-l arată pe Victor Ponta, şi el ”locomotivă politică”. Strivit între două locomotive, m-am refugiat pe un alt canal, mai puţin propagandistic speram. După două strofe populare şi o ştire cu o nuntă ţigănească au venit şi aici ”locomotivele politice” închipuite de ”ţărănistul” Pavelescu, iar în alt loc de democrat liberalul de seamănă la căutătură cu Băsescu, fost ziarist, îmi scapă numele. Locomotivă, pesemne, şi el. Duduie România de locomotive politice care se taie şi întretaie. În urma lor şi acum, ca şi ieri şi alaltăieri, nu rămâne nimic sau mai nimic. Un fel de praf de vorbe, cărat de vânt. Am văzut şi un sondaj, comandat de o casă de numărat opinii, aceeaşi care l-a scos deja preşedinte pe Victor Ponta, cu un scor peste al lui Iliescu din Duminica Orbului. De acolo înţeleg că singurul politician care nu-i ”locomotivă” e Crin Antonescu. El îşi ”trage partidul în jos” şi stă în opţiuni un pic peste sau un pic sub Elena Udrea. Am răsuflat uşurat. În sfârşit e unul care nu-i locomotivă. Cu atâta înghesuială de macaze şi linii care se taie şi întretaie, riscam o catastrofă feroviară. Mă gândesc dacă, rămânând cu imaginea din Israel, ce s-ar întâmpla dacă ”locomotivele astea politice” ar oua în urma lor nişte şosele şi nişte căi ferate reale şi ar semăna nişte cartiere noi şi nişte fabrici unde să lucreze oameni. Din nenorocire, locomotivele noastre lasă în spate doar pustiu de vorbe într-o ţară care nu e deşert şi care are, spre deosebire de altele, încă uriaşe şi minunate resurse care ne-ar da dreptul să trăim omeneşte.