Am votat tot partide, nu oameni

Toată lumea pare dezamăgită de noul sistem electoral. Analiştii care până de curând îi lăudaseră virtuţile i-au descoperit brusc hibele şi paradoxurile.

Unii susţin chiar că am adoptat cel mai prost dintre sistemele posibile. Se înşală. Cu adevărat catastrofal ar fi fost uninominalul în două tururi, susţinut de Traian Băsescu. Alegerile abia încheiate o demonstrează cu prisosinţă.
Rezultatele scrutinului de la 30 noiembrie arată că, într-o majoritate covârşitoare, românii au votat partidele, nu oamenii. Aşa se explică de ce candidaţi cu foarte multe bube în cap au reuşit scoruri excelente sau de ce politicieni serioşi au pierdut în faţa unor iluştri necunoscuţi.
Nu, electoratul nu este nici prost, nici lipsit de exigenţă. A înţeles însă că politica este un joc de echipă. În Parlament decid partidele, nu indivizii. Un deputat, oricât de cinstit şi de competent, nu poate nimic de unul singur. Pentru orice decizie este nevoie de forţa unei majorităţi. Aşa că scenariul unui legislativ format din conştiinţe autonome este naiv şi utopic. Un Parlament al primarilor nu poate funcţiona nicăieri în lume.
La primele noastre alegeri uninominale, electoratul a perpetuat logica listelor. Apartenenţa politică s-a dovedit mai importantă decât CV-ul sau calităţile personale ale candidaţilor. Şi e normal să fie aşa. Cu toată stima pe care o am pentru excepţionalele cunoştinţe juridice ale lui Lucian Bolcaş, nu aş fi putut vota niciodată cu România Mare. Cei mai mulţi dintre alegători vor prefera o uscătură din partidul favorit unui politician onorabil de la o formaţiune rivală. Chiar dacă îi recunosc celui din urmă meritele şi superioritatea.
Rezultatele alegerilor de duminică reflectă doar în foarte mică măsură performanţele individuale ale candidaţilor. Marii câştigători nu au fost neapărat oamenii cei mai convingători, ci cei care au avut norocul să concureze în fiefurile propriului partid. Au găsit aici nu doar sprijinul primarului, ci, mai ales, un electorat gata cucerit.
Evident, noul sistem electoral nu aduce mult-trâmbiţata primenire a clasei politice. Uninominalul pur şi dur, în două tururi, ar face-o şi mai puţin. Fiindcă nu ar oferi o gamă mai largă de opţiuni, ci, dimpotrivă, i-ar obliga pe mulţi să aleagă între "două rele". În finale nu pot intra decât candidaţii clasaţi pe primele două poziţii, aşa că susţinătorii tuturor celorlalţi pierd orice şansă de a fi reprezentaţi. Chiar dacă partidele lor depăşesc cu mult pragul electoral. În această stranie formulă, PNL nu ar fi obţinut acum decât cel mult un mandat parlamentar în Bucureşti.
Şi totuşi, peste 15% din bucureşteni sunt liberali. La nivel naţional, procentul "excluşilor" ar fi sărit de 20%. Nici un sistem legitim nu îşi poate permite să ignore o cincime din populaţia ţării, forţând electoratul într-o artificială schemă bipolară. Principiul "câştigătorul ia totul" se poate aplica doar la alegerea unui lider (preşedinte, primar), nu la cea a unui corp legislativ care se doreşte o oglindă a societăţii.
Şi totuşi, cum putem scăpa de blestemul candidaţilor pe care îi votăm cu inima strânsă? Soluţia există şi este simplă. Se aplică în destule ţări cu succes. Alegătorul poate bifa de pe lista partidului favorit exact acele nume care îi inspiră încredere.
Astfel încât ierarhia locurilor eligibile o întocmeşte electoratul fiecărei formaţiuni, nu liderii de la centru.
Abia atunci se poate vorbi despre o opţiune reală: când fiecare îşi poate alege partidul în care crede, dar şi oamenii care să îl reprezinte.