Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Iară nu sîntu vremile supt cîrma omului, ce bietul om supt vremi”. În funcție de starea noastră sufletească, vorbele lui Miron Costin sunt fie asumate cu o înțelepciune amară, fie respinse cu iritare, ca simbol al unei resemnări colective. Unii le iau drept dovadă de luciditate, alții drept scuză pentru pasivitate.
În realitate, ambele reacții sunt toxice. Atât fatalismul orgolios, cât și revolta sterilă ajung să justifice inacțiunea. Și, mai grav, legitimează compromisuri costisitoare, ambalate convenabil în ideea „răului cel mai mic”.
Tema este cât se poate de actuală. Contextul geopolitic este tulbure, iar multe dintre certitudinile pe care ne sprijinim după 1989 par să se clatine. Nu știm ce le va înlocui, dar e limpede că presupunerile considerate aproape axiomatice - despre locul nostru în lume și despre stabilitatea alianțelor - nu mai sunt atât de solide.
După Revoluție, România își construiește arhitectura internă pe un set de principii: stat de drept, drepturi fundamentale, egalitate în fața legii, economie de piață. Acestea nu sunt doar formule abstracte; au și o ancorare concretă în apartenența la NATO și la Uniunea Europeană. Valorile au un corespondent geografic: Vestul, Statele Unite, Europa Occidentală. Principiile indică nordul moral, iar harta confirmă direcția.
Astăzi, disconfortul vine tocmai din estomparea acestei corespondențe. Mai coincid valorile cu geografia? Aliații formali mai împărtășesc aceleași repere? În noua configurație, cine reprezintă tabăra „bună”? Pe cine te poți sprijini și cu ce cost? Cine oferă protecție și în ce condiții?
Pericolul este să alunecăm din cronicar direct în Caragiale, întrebându-ne confuz „pentru cine lucrăm?” și „cu cine votăm?”, fără să mai știm unde se află centrul de autoritate care ar trebui să dea răspunsurile. Să așteptăm, inerți, ca o decizie să vină de undeva „de sus”, fără să mai știm unde este acel „sus”.
Reapare clișeul geopolitic al României ca spațiu la intersecția imperiilor, o țară obligată să supraviețuiască între presiuni opuse, descrisă adesea ca adaptabilă până la oportunism, dispusă să-și schimbe orientarea odată cu modificarea curentului istoric.
Pentru o asemenea țară, schimbarea direcției vântului nu este o metaforă liniștitoare. Când marile blocuri de putere se repoziționează, „curentul” este puternic. Tocmai de aceea, chiar dacă sună naiv, cred că singura fixare reală rămâne atașamentul față de principii. Fidelitatea față de parteneri este importantă, dar fidelitatea față de valori este esențială. Adevărul trebuie pus înaintea oricărei conveniențe.
Harta alianțelor se poate redesena. Legătura dintre anumite spații geografice și anumite valori se poate slăbi. Dar principiile în sine - dacă sunt corecte de la început - nu devin greșite pentru că se schimbă contextul. Ele rămân valabile.
În plan economic, regulile fundamentale se dovedesc nu doar morale, ci și eficiente pragmatic: piață liberă, libertatea schimburilor, protecția proprietății, egalitatea în fața legii și echilibru bugetar. Toate își păstrează capacitatea de a genera prosperitate, indiferent de turbulențele politice. În plan extern, oricât de tensionat ar fi momentul, diplomația rămâne mai recomandabilă decât forța brută.
Suntem „sub vremi”, nu deasupra lor. Însă nu suntem lipsiți de opțiuni. Statele se transformă, liderii vin și pleacă, alianțele se reașază. Singura constantă posibilă este un set de principii clare. Ele trebuie trasate ca limite ferme, ca linii peste care nu se trece.
Citește pe Antena3.ro
