Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Capitala, cu ambiții și dimensiuni de metropolă, ajunge adesea în mâinile unor oameni formați în orașe mult mai mici, atrași aici mai degrabă de oportunitatea politică decât de o vocație urbană autentică. Rezultatul este o senzație greu de ignorat: anvergura cerută de un oraș de câteva milioane de locuitori nu se dobândește automat prin vot.
Această „anvergură ca deficit” trădează două eșecuri suprapuse. Unul structural - un sistem politic și administrativ care nu produce lideri suficient de mari pentru metropolă. Celălalt cultural - absența unei culturi urbane mature, a mecanismelor civice de testare și selecție, care lasă mediocritatea să treacă drept normalitate.
De-a lungul timpului, primarii născuți în alte părți ale țării au devenit regula. Bucureștiul nu pare să-și fi construit o elită urbană proprie, specifică unei capitale mature, ci a funcționat mai degrabă ca un magnet pentru ambiții venite din afară. Tiparul nu indică o vină individuală, ci o particularitate structurală: capitala nu produce lideri, ci îi importă. Iar importul vine aproape invariabil cu o ruptură între ritmul orașului și ritmul celor chemați să-l conducă.
Există însă și episoade distincte care se potrivesc surprinzător de bine cu teoriile lui Mancur Olson. El diferenția între „bandiții nomazi”, cei care pradă și pleacă, și „bandiții statornici”, care rămân la putere pentru a-și securiza beneficiile. În politica locală, Bucureștiul le-a cunoscut pe ambele.
Au fost momente în care Capitala a fost administrată de figuri trecătoare, fără legătură reală cu orașul - lideri nomazi instalați pe termen scurt, cu apetit pentru decizie rapidă și cu indiferență față de consecințe. Dar au existat și primari prudenți, cu aer tehnocrat, care au întruchipat portretul banditului staționar: nu au prădat orașul în sens clasic, ci l-au menținut într-o stare de extracție simbolică. Fără impuls de dezvoltare. Fără viziune. Fără risc.
Acest amestec între efemer și precaut a produs o administrație urbană în care proiectele mari au fost rare, iar cele durabile - și mai rare. Când conducerea unui oraș devine un exercițiu de conservare, nu de construcție, el rămâne blocat într-un imobilism administrativ: suficient pentru a supraviețui, insuficient pentru a avansa.
Mai mult, Bucureștiul a început să proiecteze la nivel național figuri care, la scară urbană, nu demonstraseră anvergura cerută de o metropolă. Ascensiunea unor edili formați în administrații prudente către prima poziție în stat a creat o confuzie persistentă între vizibilitate și leadership. Paradoxul devine evident atunci când îi compari cu lideri naționali crescuți în contexte instituționale mai solide, unde competiția și presiunea sunt reale, nu cosmetice.
Tocmai de aceea merită rostit, măcar o dată, un nume mare: Emil Constantinescu ar fi avut anvergura și pentru un al doilea mandat prezidențial.
Cum se explică această compatibilitate ciudată între un oraș uriaș și lideri care nu par proiectați pentru această scară? O explicație posibilă, formulată cu prudență, ține de felul în care funcționează rețelele de influență. Un lider fără ambiții excesive, fără profil deranjant, fără apetit pentru reformă profundă devine adesea convenabil pentru cei care preferă stabilitatea mediocrității. Un conducător discret nu atrage atenția asupra celor care trag sforile din umbră. Nu provoacă, nu schimbă regulile, nu cere prea mult. Iar într-un climat în care critica devine indezirabilă, lipsa de anvergură ajunge să funcționeze ca un mecanism de protecție.
Dar o societate nu se poate dezvolta fără critică. O administrație lipsită de tensiune creativă, de dezbatere și de presiune civică reală rămâne blocată la nivelul minim necesar. Un oraș de milioane nu crește prin simplă gestionare prudentă, ci prin viziune. Prin lideri care simt ritmul metropolei, nu doar graficele bugetare.
Comparația cu alte capitale europene este inevitabilă. Londra are un primar născut chiar în metropolă, provenit dintr-o familie de imigranți, format în cultura urbană a competiției și a presiunii instituțiilor mari. Ascendența sa vine dintr-un mega-oraș asiatic, Karachi - mai mare decât Greater London - experiență care, probabil, a contat în formarea sa.
Bucureștiul, din păcate, pare un oraș mai mare decât cei care îl conduc. Iar atunci când liderii sunt mici în raport cu metropola, guvernarea nu mai e construcție, ci prudență. Un exercițiu continuu de a nu deranja.
Drumul înainte nu stă doar în infrastructură, ci în cultura politică urbană: capacitatea de a testa liderii, de a-i contesta, de a-i valida pe cei competenți și de a-i sancționa pe cei mediocri. Orașele mari cresc atunci când cei care le conduc sunt obligați să fie mari.
Până atunci, Capitala rămâne prizoniera unei dinamici în care anvergura nu este cerință, ci accident. Iar un oraș este întotdeauna reflexul ambiției celor care îl conduc: când ambiția e mică, orașul rămâne mic - chiar și atunci când numără milioane de locuitori.
Citește pe Antena3.ro
