x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Apologia neputinţei

4
Autor: Miruna Munteanu 12 Aug 2013 - 15:21
V-aţi plictisit deja de cazul Vişinescu? Rău faceţi!

În România minunile ţin trei zile şi indignările colective cam la fel de puţin. Pe asta contează, de altfel, toţi “băieţii deştepţi” cărora li se plimbă roiuri de muşte pe caciulă. Câinii latră, caravana trece, lumea uită. Repede, din ce în ce mai repede. Un scandal îl îngroapă pe altul, breaking news peste breaking news. La sfârşit rămâne doar zgomot. Şi o senzaţie deprimantă de zădărnicie.

Nu ştim să stăruim în revoltă. Nici măcar atunci când nedreptatea este strigătoare la cer. Ne întrebăm miraţi cum a fost posibil ca un torţionar notoriu să primească şi în ziua de azi pensie de nomenclaturist. Răspunsul la această întrebare mă preocupă mai mult decât soarta bătrânului Alexandru Vişinescu, fostul comandant al penitenciarului de la Râmnicu-Sărat.
Nu, nu cred că Vişinescu a fost protejat de o conspiraţie securistă. Crimele lui, comise pe vremea lui Dej, nu aveau de ce să provoace insomnii printre aparatcicii din eşalonul doi care au preluat puterea în decembrie 1989. De atrocităţile anilor ’50 se dezisese şi Ceauşescu, după modelul brevetat de Hrusciov la moartea lui Stalin. Nu teama, ci indolenţa l-a apărat pe Alexandru Vişinescu. O vedem şi acum afişându-se voluptuos.

“E prea târziu!”, “Nu se mai poate face nimic”, “S-au prescris faptele”. În ciuda unor celebre precedente internaţionale, mai toţi cei chemaţi să comenteze pe marginea acestui subiect s-au grăbit să-l declare închis din punct de vedere juridic. În realitate, procesul lui Vişinescu este încă posibil. Numai că necesită voinţă politică şi muncă. Or, e mult mai simplu să te lamentezi şi să ridici neputincios din umeri.

Mă tem că fatalismul nostru mioritic vine prea adesea din lene. Tolerarea aceastei continue apologii a neputinţei este marea noastră vină colectivă. Şi nu mă refer acum numai la cazul Vişinescu. Câtă vreme opinia publică nu va învăţa stăruinţa, mulţi monştri vor continua să ne bântuie. 




Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de