Țara mereu furată

■ Duminică, 16 noiembrie, creştinii ortodocşi l-au sărbătorit pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei. În cuvântul de învăţătură rostit în Paraclisul patriarhal, Preafericitul şi-a luminat turma: “În istoria poporului român, adesea Dumnezeu a lucrat chiar şi prin oameni străini de neamul nostru”. Vorbele astea erau slobozite pe la chindrie, când românii îşi alegeau de zor păstorul suprem. Îndemnul şefului Bisericii străbune era clar, “străinul de neamul nostru” nu putea fi decât Klaus Iohannis, semn că, mai mereu, în istoria electorală neaoşă a României, politicienii au lucrat prin popi, iertate fie-le păcatele! Amin!

■ “Ne-am luat ţara înapoi”, a exclamat molcomul învingător din turul doi al prezidenţialelor, imediat după închiderea urnelor. ţara, bănuiesc eu, ar fi România, dar nu ştiu cine o înhăţase şi-o ţinea ostatică. S-o fi luat înapoi etnicii germani de la miticii din regat? Ori politicienii minoritari de la cei majoritari? Sau, poate, aceliştii de la uzurpatorul Traian Băsescu? Democraţii de la criptocomunişti? Până mi-o răspunde cineva, ţara rămâne pe mai departe în harponul străinilor dinafară şi nu văd cum am lua-o vreodată înapoi. Oricum, observ că la fiecare scrutin, învingătorul declamă de la tribuna demagogiei politice obscena aberaţie, sulemenită însă cu pudră europeană. Iar norodul aplaudă frenetic, excitat la culme de drogurile propagandistice primite pe daiboj.
Vasăzică, ţara este furată cu acte în regulă şi ritualic, cam din patru în patru ani, prin vot. Ştiam că noi, românii, ne ciordim căciula, dar acum aflu că ne şterpelim chiar şi patria. În mod democratic, desigur, altminteri ce alt rost să aibă sufragiul liber?

■ “Vrem o ţară ca afară!” au strigat căpşunarii noştri, emancipaţi dintr-odată în gusturile politice. Din frustrarea lor că au fost nevoiţi să-şi părăsească bătătura natală s-a născut tsunami-ul care l-a doborât pe Victor Ponta. Fiindcă, în ţara asta urgisită, în ultimii 25 de ani, trei sunt cauzele răului originar: comuniştii, Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Cel puţin aşa gândeşte poporul, iar “poporul are întotdeauna dreptate”, nu? Stereotipurile cu pricina, îndeosebi primele, sunt platforma electorală a Dreptei nevricoase de la noi în epoca postdecembristă. Deşi, dacă e să judecăm drept, activiştii comunişti din vremea în care am apucat să-i cunosc şi eu, erau sfinţi pe lângă politicienii capitalişti de azi. D-aia gândesc că ţipuritura ar trebui schimbată mintenaş cu “Vrem în ţară, nu afară!”

■ Dacă aş fi Klaus Iohannis, aş face pace socială, i-aş împăca pe cei şase milioane care m-au votat cu ăilalţi, pro-Ponta. Un moment zero în viaţa ţării şi de aici aş începe reconstrucţia armoniei, a concordiei naţionale. Că tot s-a proclamat liber şi fără obligaţii partinice, un om al tuturor. În stare să oprească războiul fratricid aprins de piromanul Traian Băsescu. L-am urma cu toţii şi i-am mulţumi la final, cum s-a întâmplat şi cu ceilalţi nemţi descălecaţi în România ca să ne vindece de ură şi dezbinare, de cârcoteală şi dezorganizare. Ce şansă i s-a oferit insului acesta ferm şi distant (cumva fudul?), părelnic simplu, nesofisticat, însă stângaci şi crispat în public. Sper ca beţia puterii să nu-i ia minţile şi să continue ciuleandra predecesorului său de la Cotroceni.