Arbitrajele parazitează adevărurile fotbalului

Liderul clasamentului a dat, în sfârşit, proba de joc a noului sezon. Meciul Oţelului Galaţi cu Rapidul era aşteptat cu cel mai al dracului interes posibil de mai toţi pariorii fotbalului. Pe mâna gazdelor au mers doar suporterii din portofoliul strict al echipei cârpite de Marius Stan şi încă ceva nebuni pe deasupra. Giuleştenii, în schimb, au avut aliaţi conjuncturali pe la mai toate cluburile care po­pu­lează zona de osânză a clasamentului, cluburi care doreau stoparea lide­ru­lui. Rezultatul meciului nu a depins în­să de majoritatea votantă. Dorinel Mun­teanu, băiat simpluţ şi fără senti­mente, l-a subţiat pe tumultuosul Şu­mudică până la adevărata sa detentă. După cât se vede, cam de furnică.

Oţelul a câştigat cu Rapidul. Dar fotbalul etalat la Galaţi n-a forţat de nici un fel vreun superlativ al spectacolului. S-a jucat zgârcit, s-a jucat la re­zultat. Cu toate acestea, scorul meciu­lui de la Galaţi a avut şi un merit aparte care s-a manifestat dincolo de interesul strict al combatantelor şi de matematica seacă a clasamen­tului. Rezultatul meciului de la Galaţi a încins atmosfera la Cluj, acolo unde Politehnica Timişoara trebuia să-i îndoaie neapărat pe ceferişti pentru a se menţine în cursa de urmărire a li­derului. Şi meciul de la Cluj a avut viaţă în el. La Cluj s-a ju­cat pe muchie de cuţit, semnele de în­trebare în pri­vinţa deznodământu­lui având trăinicie pe tot parcursul pa­rtidei, ceea ce plusează în reţeta de succes a oricărui spectacol. La fi­nal, timişorenii au confiscat în totali­ta­te dreptul de a se bucura, lăsându-le clujenilor doar o zdravănă porţie de amar.

Bucuria timişorenilor şi amă­ră­ciu­nea clujenilor nu reprezintă, din păcate, trăiri generate de o dreaptă ju­decată. Fiindcă fotbalul nu a fost lăsat să decidă soarta meciului după re­gulile sale sportive. Rezultatul meciului de la Cluj a fost decis de tâmpeniile ireproşabile ale catastrofalului Marius Avram. Nici măcar acu­zaţia de hoţie nu-l scoate la lumină pe împricinat. Hoţul, fie el mic borfaş sau sculă de tunuri grele, ştie ce face când intră pe meserie. Şi, pe deasupra, hoţul mai poate fi recuperat, destul de rar, ce-i drept, prin reciclări la mititica. Belşugul de gafe pe care Marius Avram le comite din însăr­cinare paternală frizează doar o in­com­petenţă temeinică, o incompetenţă incorigibilă. Afirmaţia se ba­zea­ză pe faptul că nu avem de-a face cu o premieră. Marius Avram a mai comis astfel de gafe. Marius Avram recidivează frecvent, recidivează cu graţie. Dar n-a plătit niciodată cum se cuvine. Dimpotrivă! Neghiobia lui s-a metamorfozat în merite în urma unei judecăţi subiective şi, astfel, fudula progenitură a arbitrajului a fost recompensată cu premii şi poziţii în ierarhia arbitrajului absolut ne­me­ri­tate.

Maniera în care Vasile Avram îşi pro­tejează profesional copiii, fie ea şi condamnabilă, are totuşi o oarece scuză. Cheltuind îngăduinţă în exces, am putea trece cu vederea un astfel de comportament. Dar subiectivismul preşedintelui CCA în aprecierea propriilor odrasle nu funcţionează sepa­rat de repercusiunile pe care le ge­ne­­rează. Şi atunci, cangrena filială cre­ează metastază în întregul arbitraj. Fiindcă Vasile Avram, pentru a nu produce deranj în colectivul pe care îl conduce, este forţat să plă­teas­că prin multe alte compromisuri ac­ce­p­tarea colegială a protecţiei paternale. În prima etapă a sezonului au fost şi alţi arbitri care au călcat în străchini. Ei n-au fost însă sanc­ţionaţi. Aşa, de pildă, Vasile Avram a inventat scuze penibile, scuze care îl compromit public, în apărarea lui Radu Petrescu.

Şi Radu Petrescu a fost scutit de orice sancţiune. Nu mă mir să se întâmple la fel şi cu Adrian Co­mă­nescu, cel care a dat-o în sălcii la meciul Dinamo – Pandurii. Pentru că nu-i poţi da palme lui Comănescu dacă nu îi dai nişte pumni zdraveni şi lui Marius Avram.