Artişti cu termen de garanţie

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Ce-ar fi de spus la moartea unui artist mediocru, care a dus-o însă până la 90 de ani? Că şi mediocritatea e o soluţie, dacă e multă, dacă produce ani buni, după ce talentaţii şi genialii au lăsat locul liber? Tinereţea unui mediocru parcă te invită la critică, pe când senectutea te cheamă la respect. E ca şi cum vârsta înaintată vine ca un bonus la aprecierea operei. I-am reproşat unui coleg că exagerează cu lauda la expoziţia unui nonagenar. Ce vrei, dragă, mi-a întors-o colegul, crezi că-i simplu să-ţi spună toţi că-s alţii mult mai buni şi totuşi să nu te opreşti, să lucrezi fără să ţi se confirme harul?

Dubla dramă a unui om de afaceri: îi e răpită soţia, iar răufăcătorii cer în schimbul eliberării ei două kilograme de cârnaţi şi o ladă cu bere.

Zodia leului, zodia taurului, zodia berbecului… Numai asocieri care îl flatează până şi pe cel mai nereuşit dintre pământeni. La cum e făcut omul, ar trebui să existe şi zodia limbricului, şi zodia râmei, şi zodia papagalului, şi zodia porcului.

Mult aş vrea să ştiu ce evaluează o femeie, dintr-o privire scurtă şi piezişă, la un bărbat. Îi e de ajuns o fracţiune de secundă ca să-l definească, să fie da sau să fie nu. Îmi amintesc, la facultate, cum se uitau colegele după băieţi: cu coada ochiului, când studenţii din alţi ani ajungeau în dreptul fetelor care păzeau o fereastră, în pauza dintre cursuri. Şi lung, estimativ, după ce aceştia se depărtau.

Artiştii ar trebui să aibă, ca şi conservele, termene de garanţie. Valabil până la data de… garantat cinci ani, zece ani. Am aşteptat cu sufletul la gură, la TVR Cultural, un concert Adamo, socotind că trebuie să fie unul “clasic”, reluarea unor înregistrări din anii de glorie ai francezului. Era însă filmul unui concert recent. Ce dezamăgire! Înfăţişarea îi e neschimbată, ceea ce intrigă, dar repertoriul e minor. Cântecele, nimic din provocarea melancoliei de acum 30 de ani. Cuvântul cel mai potrivit ar fi: Expirat. Probabil la fel de expirat ca şi noi, cei care-l ascultam în transă odinioară, în secolul trecut, de fapt, în mileniul trecut.

Mă întreb dacă studiile universitare şi politehnice n-ar trebui să aibă şi o a doua secvenţă, de un an, doi, după vârsta de 50 de ani, când e vital să-ţi revizuieşti şi să-ţi aduci la zi, printr-un efort didactic superior, conştientizat, cu o determinare puternică, învăţătura din prima secvenţă, cea de la 20 de ani. Într-o mulţime de profesii noi e imperios necesar ca munca să conţină şi un proces complementar de ameliorare a cunoştinţelor. Muzicienii învaţă şi exersează toată viaţa. De ce n-ar exersa şi n-ar învăţa toată viaţa şi profesorii ori inginerii?