Asa l-am cunoscut pe Celibidache

Pe vremea cand ilegalistii erau invitati la Casa Pionierilor, ca sa le istoriseasca elevilor cum au avut ei trei intalniri foarte importante cu Gheorghiu-Dej sau cu Ana Pauker, circula o anecdota despre un rus care avusese si el trei intalniri semnificative pentru omenire cu Lenin. Asta se petrecea la Baia Comunala din Tambov, unde Lenin, fiind el mai cu mot, nu folosea, ca toata lumea, un singur lighean, ci doua. Drept care, mujicul bolsevic i-a atras o data atentia, i-a zis si a doua oara sa nu fie nesimtit, sa nu se lacomeasca la lighene, ca nu-i frumos, iar a treia oara, vazand cata indaratnicie incape intr-un om, i-a dat geniului popoarelor un picior in fund. Povestea vrea sa spuna ca multi oameni, cand vine cazul sa se destainuie cum s-au trezit ei in preajma unor notorietati, fac din tantar armasar. Eu, spre exemplu, imi amintesc perfect cum l-am cunoscut pe marele dirijor Sergiu Celibidache si ce dialog am purtat cu dansul in termenii cei mai prietenosi cu putinta. Chestiunea e daca si Celibidache ar fi avut motive sa scrie in memoriile sale: "Asa l-am cunoscut pe Tudor Octavian". In relatiile noastre, ale celor de rand, cu somitatile, conteaza, cum ar zice un Caragiale, mai ales viceversa.

Relatia, daca e sa vorbim astfel, cu muzicianul mi-a intermediat-o o doamna din München, pe care am condus-o sa cumpere branza de oi in Piata Obor, de la tarani. Nemtoaica mirosea telemeaua de parca ar fi fost tinuta-n Chanel si scotea niste chiote si gemete de mirare si implinire olfactiva de-a dreptul erotice. Sotul bavarezei gasea ca nevasta-sa avea de ce sa fie fericita. Fiind amandoi intelectuali hraniti cu legume de la Moll, tot ce trimitea la natural, respectiv putina, zerul si damful de stana al bundei taranului, era insasi sanatatea. In avionul spre München, doamna, care era de profesie maseuza si specialista in tehnici de recuperare asiatice, s-a bucurat cu voce tare la gandul ca-i va face o surpriza celui mai distins dintre clientii cabinetului ei: "Sa vedeti ce ochi o sa faca maestrul Celibidache atunci cand o sa-i dau o bucata de branza de oaie adevarata!".

Cabinetul de masaj se gasea la doi pasi de locuinta muzicianului. La propunerea mea, am decis sa-i oferim darul de indata ce vom ajunge in oras. Nemtoaica i-a telefonat, Celibidache a zis ca ne asteapta, dar nu ne-a invitat, cum socoteam, in casa, ci ni s-a infatisat in pijama, la fereastra dinspre strada a unei odai. Fereastra se gasea la inaltimea unui stat de om si, in minutele in care am schimbat amabilitati si laude pentru "branza de la mama ei", dirijorul mi-a zis sa-l vizitez, cand voi mai veni la München, deoarece exista, oricat de incarcat i-ar fi fost programul, si o sansa de a sta zece minute de vorba.

Nu a precizat insa daca in urmatoarea intrevedere foarte importanta, pe care ar fi urmat s-o am cu domnia sa, vom conversa la fel de aplicat si de artistic despre palinca de Baia Mare ori despre ciorba de burta.

Daca imi voi publica vreodata "Jurnal"-ul, voi rememora, desigur, si aceasta prima si ultima intalnire providentiala cu Sergiu Celibidache. Treaba e cat s-o fac de lunga si ce subiecte cardinale sa-mi amintesc c-am dezbatut: viitorul planetei, viitorul muzicii, viitorul Romaniei? Sau viitorul si mai incert al branzei de oaie?