Asasini cu cotiere

Suspectez funcţionarul public de o anatomie specială. Obligat să încapă într-un ghişeu în poziţia aşezat el se naşte musai îndoit. Fundul lui se dezvoltă ca o lipie, iar poza căpăţânii se îngustează pe desenul fantei prin care-l vezi după ce osteneşti la coadă. La coadă am stat şi eu acum 15 ani să explic pe îndelete unei doamne, în clădirea de impozite şi taxe a Sectorului 1, că n-am şi n-am avut în viaţa mea un autoturism Skoda. Eram somat să achit impozitul pentru o maşină cu  an de fabricaţie 1970.

Pe atunci n-aveam nici bicicletă, d-apoi automobil! Aici scrie că aveţi. Plictisită femeia consimte să se uite în nişte dosare. Locuiţi pe Strada Sfinţii Voievozi la numărul 9? Locuiesc. Vă cheamă Avramescu? Mă cheamă. Aveţi de achitat impozitul pentru Skoda. Dar n-am automobil. Domnule, zice oţărâtă femeia, mai sunt persoane la rând. M-am uitat ruşinat îndărăt. Am întâlnit priviri neprietenoase. Mă scuzaţi, zic, eu sunt Lucian Avramescu. Am avut un unchi, Gheorghe Avramescu. El avea o Skodă. Am cumpărat de la moştenitoarele lui apartamentul, nu şi Skoda. Faceţi o hârtie, mi-a zis îngăduitoare femeia. Am revenit a doua zi. De 15 ani explic periodic şi dau declaraţii că n-am şi n-am avut Skoda. Anul trecut am redactat o depeşă şi am cerut număr de înregistrare. Mi s-a spus că totul s-a rezolvat. Acum trei zile m-a sunat la Sângeru nevastă-mea. Ne-a venit, zice, hârtia cu impozitele. Avem mari restanţe la... Skoda. De astă dată automobilul nu mai este pe numele unchiului. E pe numele meu. Prin ce minune am fost împroprietărit?  Mai e ceva, zice nevastă-mea. Ai o amendă de şofer de acum trei ani. Aproape opt milioane de lei vechi. Îmi vâjâie capul. Îmi amintesc. Acum trei ani, în Piaţa Victoriei stăteam la stop în spatele unui Logan nou pilotat de o doamnă. Când s-a dat liber au ţâşnit toate maşinile. A plecat şi doamna, dar după doi metri a pus un stop criminal. Am frânat şi eu, dar tot m-am lipit de ea. Am coborât amândoi. Ce vi s-a întâmplat, doamnă? Mi s-a părut, zice, “că vine ceva”. Nu venea nimic. Am evaluat pagubele. Maşinile, şi a ei, şi a mea, erau intacte. A mea, zice, are aici un punct alb. Şterg punctul alb cu mâneca de la pulover. Gata, zic, nu mai e. Nu mai e, dar mergem la Poliţie, apasă doamna. Am ajuns amândoi a doua zi în Bucureştii Noi. Lume cât lumea. Pierdem o zi. Scriem pe îndelete fiecare cum s-a desfăşurat “accidentul”. Desenăm câte o schiţă a nenorocirii. Îl rog şi pe poliţist să se uite la maşini. N-a văzut nimic. Totuşi, zice jenat omul legii, trebuie să vă amendez. Amendaţi-mă, zic, dar mai iute. Am plătit unde mi-a indicat el. La o circă financiară. Trebuia să revin cu chitanţa să i-o arăt, dar n-am mai avut timp. Dacă am plătit, banii s-au dus la Interne. O să-şi dea seama că n-am făcut o donaţie, ci mi-am plătit amenda. Ei bine, n-a fost aşa. Amenda a venit acum mărită de vreo patru ori. Figurez că n-am plătit-o. Îl ştiu întâmplător pe domnul Dan Nica, ministru al Administraţiei şi Internelor. Îl ştiu din vremea când era ministru al Comunicaţiilor. Este un om inteligent şi familiarizat cu mijloacele moderne de comunicare. Salvaţi-ne, domnule Nica, de birocraţii asasini! Unii nu-s ai dumneavoastră. Dar sunteţi şi vicepremier.

Mor uneori oameni la cozi. Fac infarct la ghişee. O femeie a născut lângă un asemenea ghişeu. Trăim în lumea în care poţi expedia printr-un clic o sumă de bani chiar într-o ţară africană. Ce să faci, să te duci cu caravana, cu cămila trei săptămâni ca să arăţi dovada că banii care sunt acolo au venit? Îţi vine să urli. Am nevoie de o adeverinţă că nu am datorii la stat. Fiscul nu mi-o poate da. Aveţi, spune o altă femeie cu coc, restanţe. Aveţi de plătit o Skodă. Da, doamnă, urlu, dar n-am Skoda. Femeia nu pricepe de ce sunt atât de nervos. Legea-i lege şi pentru dumneavoastră! îmi amintesc un film cu Fernandel.

Se chema “Legea-i lege”. Personajul principal se născuse, nefericitul, într-o casă pe graniţa dintre Italia şi Franţa.

Birocraţia ambelor ţări se coalizase şi nimeni nu şi-l asuma. Trebuia să aducă dovada că mama lui a stat, când l-a născut, în jumătatea italiană sau în jumătatea franceză a odăii. În final, Fernandel, cu o căciulă de cazac pe urechi, stă undeva în munţi, haiduc şi trage cu o carabină cu lunetă în călimările funcţionarilor asasini. Voi face şi eu la fel?