"Asta e tot Albert?"

Andrei Bacalu ii combina, in mod surprinzator, pe Einstein cu Mozart, amestecand formulele consacrate din fizica cu muzica.

Exista un termen tehnic folosit mai cu seama la cursele de cai. Se spune despre nobilul animal care a sosit pe locul doi ca "a venit plasat". Numele lui nu apare in almanahuri, pasionatii domeniului nu-l comenteaza, poate ca nimeni nu il va mai pomeni, uitarea il invaluie.

In stiinta, cel care publica primul are toate sansele sa se acopere de glorie, cei care erau pe aproape, pe cale sa ajunga la acelasi rezultat, la aceleasi concluzii, raman pierduti in umbra, eclipsati de statura marilor triumfatori.

Un an de zile, anul trecut, 2005, intreaga lume a sarbatorit centenarul publicarii faimoasei formule E=mc2, legata pentru totdeauna de numele lui Einstein. Ce e drept, el nu era singurul om de stiinta care se gandea la inceputul secolului trecut la existenta moleculelor si la relativitate. Si el, ca oricare alt om de stiinta, s-a sprijinit pe rezultatele unor predecesori, sa nu uitam ca insusi Newton spunea cu multa modestie ca a vazut departe doar fiindca a urcat pe umerii unor giganti.

Legenda, aproape unanim acceptata, ne spune ca modestul functionar de la biroul elvetian de patente si-a construit singur atat teoriile, cat si intrebarile la care acestea aveau sa aduca un raspuns, folosind nemuritoarele sale "experimente imaginare". Cu un mic efort de documentare putem observa ca, de fapt, Einstein era foarte bine informat si cunostea in amanuntime lucrarile contemporanilor sai. Unul dintre acestia, australianul William Sutherland, se ocupa de miscarea particulelor de polen in apa si reusise sa descifreze multe dintre misterele acestei asa-zise "miscari browniene" inca din 1904. Einstein reuseste sa mearga mai departe intr-un articol publicat in anul urmator - calea spre premiul Nobel era deschisa. Din corespondenta lui cu un bun prieten, tot fizician, un anume Michele Besso, aflam ca amandoi erau la curent cu publicatiile lui Sutherland, astazi pe nedrept uitat.

Merita de mentionat faptul ca atat Einstein, cat si Sutherland au fost precedati de catre francezul Louis Bachelier, care a comparat miscarea polenului in apa cu cea a preturilor de la bursa de valori din Paris in teza sa de doctorat "Teoria speculatiei", publicata in 1900, in care apar expresii matematice foarte asemanatoare cu cele folosite de Einstein. Peste aproape un secol, in 1997, Black si Sholes sunt rasplatiti cu un premiu Nobel in economie pentru o cercetare care relanseaza si amplifica ideile lui Bachelier.

Sa revenim la anul 1905, an celebru mai ales datorita primelor formulari ale teoriei relativitatii. Fara a intra in detalii tehnice, e bine de stiut ca inca din 1895 olandezul Hendrik Lorentz incerca sa defineasca propagarea luminii in termeni pe care astazi i-am numi relativisti iar peste noua ani incepea sa "amestece" spatiul cu timpul intr-un mod care ameninta sa zguduie din temelii clasica fizica a lui Newton.

Einstein a pornit de la un "principiu al relativitatii" pentru a ajunge la acum binecunoscuta sa teorie. Cu trei ani inainte, marele matematician francez Henri Poincar... enuntase acest principiu intr-o lucrare de popularizare stiintifica: "Stiinta si ipoteza", in care afirma, printre altele, ca nu exista nici timp nici spatiu absolut, iar timpul poate fi de fapt considerat o a patra dimensiune si lanseaza ipoteza undelor gravitationale. Poate insa ca lucrul cel mai uimitor este folosirea unei expresii matematice echivalente cu E=mc2, aproape identica. Dar pe care nu reuseste sa o interpreteze...

Cum observa cu tristete, dar fara urma de amaraciune, un istoric contemporan al fizicii, Tony Rothman, daca Poincare ar fi fost ceva mai putin stralucit ca matematician si ceva mai practic ca fizician, s-ar fi bucurat de glorie. Nu a fost sa fie. Acelasi istoric remarca uimit, pe buna dreptate, ca dintre cei mai bine de 60 de participanti la un colocviu pe tema relativitatii, nici unul, nici macar unul, nu citise lucrarile originale ale lui Einstein, nici pe ale lui Poincare, nici pe ale lui Lorentz, dovedind o totala si regretabila lipsa de interes pentru istoria domeniului lor.

Si totusi stiinta este o intreprindere colectiva al carei peisaj ar fi cu totul altul daca nu ar fi existat acei premergatori, unii uitati, altii necunoscuti, pierduti in conul de umbra pe care il arunca marii invingatori. Printre triumfatori, Einstein, care daca nu le-a acordat suficienta atentie si apreciere celor dinaintea lui, recunoaste totusi ca a fost influentat, inspirat chiar, de un alt sarbatorit al vremurilor noastre, Wolfgang Amadeus Mozart, de la a carui nastere s-au implinit de curand 250 de ani. In anii sai de functionar la biroul de patente si chiar mai tarziu, aparent boemul fizician pare sa fi fost inspirat de tanarul si foarte poznasul Mozart, compozitor clasic dar deschizator al drumului spre romantism. Einstein a completat lacunele fizicii clasice si a dat cale libera fizicii atomice, cu toate incertitudinile si ambiguitatile ei.

Acum cateva decenii, la o alta aniversare, cea a nasterii creatorului teoriei relativitatii, o revista stiintifica publica un desen, nu indraznesc sa spun o caricatura, in care un domn ciufulit si cu o pipa in gura apare inconjurat de table negre pline de ecuatii, de maldare de hartii cu notatii matematice, de cesti de cafea golite iar in mijlocul dezordinii se vede un petic de hartie pe care e scrisa nemuritoarea formula. O doamna, probabil sotia, intreaba inocenta: "Asta e tot, Albert?".