Ăştia n-au ambiţie

PAMFLETE CORDIALE

Eram la Craiova prin 1973-1974, într-o sală de spectacole, cu lumină puţină, în care cei ce veniseră, la prima ieşire a Cenaclului Flacăra, în provincie, fumau şi eu am crezut necesar să facem o pauză, să mai aerisim, să ne mai destindem. În penumbra recreaţiei, dintr-un grup care comenta gălăgios prima parte a spectacolului, l-am auzit pe un băiat de cartier, mai înfipt, cum se zice, spunându-le celorlalţi: "Bă, ăsta n-are ambiţie...". Mi-a rămas pentru lungă vreme, în creier, această sintagmă: ăsta n-are ambiţie dacă nu face nu ştiu ce. O scot acum din depozitul cu amintiri şi o recondiţionez, în analiza pe care mă simt obligat s-o fac, noii aplecări a guvernului către sporirea numărului de taxe, impozite şi biruri şi a fiecărei taxe, a fiecărui impozit, a fiecărui bir în sine

Âştia n-au ambiţie dacă nu pun taxe şi pe telepatie. Cum vine asta, cineva să comunice cu altcineva prin forţa gândului, şi statul să nu aibă nici profit din această acţiune totuşi socială? Ar trebui inventate şi amenzi pentru telepatie la ore nepotrivite, pentru telepatie care tulbură liniştea localităţilor, pentru telepatie fără aprobare. De ce să nu proclame Guvernul Boc o stare de urgenţă la nivelul gândului, cu dreptul exclusiv al unei agenţii guvernamentale anume de a emite – contra cost – sau de a nu emite licenţe pentru telepatie?

Ca să se înţeleagă nivelul de anarhie în care trăim, rog a se cerceta statutul unghiilor. Ele cresc aşa cum le trece lor prin degete. Âştia n-au ambiţie, dacă nu inventariază unghiile de la mâini şi de la picioare, de la bătrâni şi de la copiii din burţile mamelor, stabilind cu multă rigoare ce accize trebuie să plătească toţi cetăţenii pentru unghiile lor, mari consumatoare de energie vitală şi de formule chimice subversive. Haosul ameninţă mai ales prestaţia unghiilor de la picioare, uitate de purtătorii de ciorapi şi de pantofi, şi constrânse la dezvoltări minime, sărăcăcioase, chircite, sub nivelul tolerabil al condiţiei umane.

Adevărul e că românii o duc prea bine şi ceva din risipa făcută de statul nostru generos cu ei trebuie să se întoarcă în visteria statului. Au fost, de exemplu, văzuţi oameni care cumpără două pâini întregi, în loc de o felie, un carton de 30 de ouă, în loc de o coajă de ou, indivizi care au bani pentru a da patru telefoane pe lună, înlocuind tradiţionalul hăulit de pe dealuri cu această aparatură electronică profund costisitoare. Ceva trebuia făcut. ?i încă mai trebuie, după ce se va sacraliza noul sistem de taxe, impozite şi biruri pe care oamenii vor fi obligaţi să le plătească la începutul fiecărui an, pentru tot anul care urmează, nu aşa cum s-a obişnuit fiecare, întâi să facă rost de bani şi după aceea să dea o parte din ei la impozite, taxe şi biruri.

Ăştia n-au ambiţie dacă nu iau şi ultima piele de pe om. Ei se dovedesc prea miloşi cu poporul, căruia îi oferă privilegiul de a mai şi respira, sub şenilele fiscalităţii. Se constată o regretabilă moleşeală, la nivelul mâinii care ar trebui să lovească. Până şi accizele au devenit un fel de tandră invitaţie la dans. Nu mai au limpezimea cuţitului la beregată.

Ăştia n-au ambiţie, dacă nu pun impozit pe plâns, pe lumânările de nuntă, pe cioara de pe gard, pe rouă, pe degetul care arată, pe cele care nu arată, pe risc, pe scuipat, pe comuna primitivă, pe fisc, pe coaja de ou, pe ritmul inimii, pe umbră, pe somn şi pe vis, pe numărul de telefon, pe numărul de la pantofi, pe tuse, pe epocă, pe transpiraţie, pe tot ce ne înconjoară şi pe tot ce nu ne înconjoară. Nu se mai poate trăi în dezordine. Singura valoare fixă trebuie să rămână acel 16% care-i îmbogăţeşte pe bogaţi şi-i sărăceşte pe săraci. în rest, nici o milă, nici o iertare, nici o ezitare. Scriam cândva (şi textul a adevenit cântec) despre "Ţara lui Impozit Vodă". într-adevăr, noi suntem acea ţară, ţara lui Impozit Vodă, ţara-taxă, ţara-acciză. Nimic nu merge în România, în afară de acest uragan al impozitelor, taxelor şi birurilor care umflă pânzele corăbiilor guvernamentale.

Ăştia n-au ambiţie dacă nu transformă în deşert tot ce părea înflorire şi rodnicie. Nu sunt ei, neapărat, iniţiatorii acestui proiect al distrugerii prin fiscalitate. Ei desăvârşesc opera, la care au contribuit vârtos şi ceilalţi. Şi hai să zicem că statul social democrat presupune, fără neapărat a ne entuziasma, un program de impozite, taxe şi biruri, sub zodia redistribuirii. Dar statul liberal? Unde e caracterul lui minimal? Unde e democrat liberala taxă unică de 16%? Nu cumva aceasta e doar faţada, înăuntru, acolo unde e înghesuită realitatea, toate celelalte imposibile poveri înmulţindu-se halucinant? Prin taxe, biruri şi impozite, e momentul să dăm o nouă lovitură nivelului de trai, speranţei şi oamenilor! Diavolul cu noi! Âştia n-au ambiţie, dacă nu fac şi un dans, din toată această lovitură macabră.