Iarna de februarie, mai rea și mai albă decât fosta iarnă de ianuarie care tocmai ne-a plecat din calendare, nu numai îngheață șosele și albește peisaje. Smulge și frunza. Sau frunzele. Cu Breaking News-urile pe fundal, viscolește în mai toți copacii cunoscuți și provoacă, fără încetare și metaforic desigur, un schimb fascinant de acuzații. Frunza atacă pădurea și aduce toate nervurile infectate să depună mărturie. Nervurile se sperie și fug din fața marilor instanțe naturale. Copacul-tată își vede de ale sale și trimite, din bârlogul necunoscutelor cărări, câte un mesaj prin telegraf, doar cât să nu se uite că există. Copacii-prieteni – aceștia sunt cei mai mulți la număr – nu mai știu pe unde să se ascundă. Nu le place solidaritatea și sunt speriață că au aflat asta așa târziu. Copacul-mamă rămâne un mister pentru toată lumea. Nu intervine, nu se retrage, nu se scutură. Copaci-frați sau copaci-surori nu prea mai avem. I-a smuls viscolul din decembrie pe toți. Și autoritățile plicitisite au uitat să planteze ceva în loc. Și, uite așa, ca de nicăieri spre pretudindeni, frunza cade de pe creanga sa. Unii se bucură și fac transmisii în direct de la locul faptei, alții compătimesc în gând un destin fragil și mințit. Mai sunt și câțiva care nu vor să afle. Cei cărora le e bine departe de vești. Și mai există o categorie: sufletele prevăzătoare care, înțelegând pericolul, opresc circulația pe bulevard, se urcă în vârful copacului uriaș și taie din rădăcină tot. Nu cumva să se întețească vântul. Nu cumva să se înveșnicească iarna.