"Îmi asum, alături de toată clasa politică, eroarea promulgării noii legi de salarizare a profesorilor" - a declarat săptămâna trecută Preşedintele-jucător Traian Băsescu. Un exemplu de umilinţă şi solidaritate. Să fi renunţat oare şeful statului la practica dezbinării şi la poziţionarea sa arogantă în afara sistemului "ticăloşit"? Câtuşi de puţin!
Domnul Băsescu îşi face autocritica pentru "eroarea promulgării" unei legi! Deci, nu pentru o opţiune politică, ci pentru un act procedural; pe care, chipurile, ar fi avut latitudinea să nu îl îndeplinească. În realitate, şeful statului este obligat să promulge legile. El are numai posibilitatea de a cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea unei legi. Deşi Constituţia nu o spune, bunul-simţ democratic reclamă ca o cerere de reexaminare să nu fie abuzivă - respectiv arbitrară - şi, prin urmare, să fie temeinic şi sincer motivată. Cum să motivezi însă reexaminarea unei legi pe care ai apărat-o din raţiuni populiste? Exprimând regretul pentru a fi promulgat legea salarizării profesorilor, de fapt, Traian Băsescu întăreşte în subconştientul colectiv teza sa potrivit căreia el este deasupra legislativului şi poate oricând, după bunul său plac, să blocheze prin nepromulgare efectele unui act normativ adoptat de Parlament.
În timp ce promulgarea este regretată, nu se spune un cuvânt despre campania dusă de Preşedinte împotriva Guvernului care striga că bugetul nu poate suporta creşterile salariale promise. Problema nu este dacă aşteptările dascălilor erau îndreptăţite, ci dacă statul avea mijloacele de a le satisface fără a strica echilibrul bugetar, expunându-se la bancrută. (După cum faptul că Guvernul avea dreptate să avertizeze asupra riscurilor legii în discuţie nu scuză actul neconstituţional de a modifica legea abia promulgată printr-o ordonanţă de urgenţă.) Oricum, eroarea prezidenţială nu stă în promulgarea legii, ci în campania deşănţată, populistă şi iresponsabilă dusă în susţinerea ei. Dacă opoziţia nu avea cum şti situaţia reală a vistieriei şi era statutar obligată să se aşeze de partea profesorilor, şeful statului ştia, putea şti şi trebuia să o ştie.
Deşi el avea rolul de a media între guvern şi societate, a preferat s-o facă pe opozantul. Aceasta nu este o simplă eroare. Eroarea simplă este neintenţionată. Aceasta este un act de rea-credinţă; un act săvârşit cu intenţie malignă. Asemenea atâtor altor acte similare, niciodată regretate, comise de Preşedintele Băsescu spre dezbinarea şi nefericirea societăţii româneşti.
Traian Băsescu îşi asumă eroarea "alături de toată clasa politică" (sic!). Aceasta este laşitate. El era singurul care avea atributul promulgării.
Mai mult, nu toată clasa politică a susţinut respectiva lege. Refuzul Guvernului este notoriu. Pe de altă parte, dacă numeroşi politicieni au exprimat simpatie faţă de revendicările profesorilor, tot numeroşi (inclusiv din rândurile opoziţiei social-democrate), au avertizat că nu există resurse financiare pentru satisfacerea lor şi că, în atari circumstanţe, creşterea salariilor ar putea afecta negativ atât pe beneficiarii ei, cât şi societatea în ansamblu.
Pe când vorbeşte despre solidaritate spre a-şi dilua răspunderea, Preşedintele Băsescu nu ezită să dezbine: îi pune pe părinţi în capul profesorilor, sugerând totodată că profesorii nu-şi pot vedea satisfăcute revendicările legitime întrucât magistraţii ar fi epuizat cu salariile lor toate resursele bugetare.
Autocritica şi solidaritatea domnului Băsescu sunt, de fapt, alte feţe ale fugii de răspundere şi ale discordiei.
În fine, care sunt consecinţele "recunoaşterii" băsesciene? Comiterea unei greşeli atrage răspunderea celui care a greşit. A spune "îmi asum eroarea" este egal cu a spune "îmi asum răspunderea", iar în politică a spune "îmi asum răspunderea" este egal cu a spune "înţeleg să las locul altuia", adică "să demisionez". Aceasta mai ales în cazuri ca cel de faţă, în care "eroarea" a generat neliniştea socială pe care chiar Preşedintele era obligat să o evite şi este susceptibilă să expună România sancţiunilor UE aferente unui deficit excesiv. Un simplu "pardon" nu este suficient. Asumarea răspunderii este demisia! În locul ei Traian Băsescu cere un nou mandat. Este modul său ipocrit de a fi umil şi solidar.
Citește pe Antena3.ro