Avem nevoie de pistoane (I)

Căderea economiei autohtone este explicabilă prin: a) criza financiară globalizată (îngheţarea finanţării externe, îngustarea pieţelor comerciale externe şi fuga investitorilor şi-au spus cuvântul); b) un model de creştere bazat pe import masiv de capital; c) execuţia bugetară prociclică (ar fi trebuit ca, în anii din urmă, când dinamica pozitivă a fost peste potenţialul de creştere sustenabilă, deficitele să fie tot mai mici).

La acestea se adaugă promisiunile aiuritoare din campania electorală, ca şi cele care au legat pensiile de salarii fără a ţine cont de putinţele economiei. Nu este un accident că dezbaterea privind reforma salarizării are alura unei "lupte distribuţionale", neexistând mesajul clar că aplicarea unei asemenea legi nu trebuie să adâncească criza prin creşteri de salarii.

Deşi bugetul public pentru 2009 prevede un deficit de -4,6% (cu peste 2% din PIB peste cel din primul proiect -2,5%), el nu poate exercita o funcţie contraciclică, de contracarare a efectelor comprimării activităţii sectorului privat. Constrângerea externă intensă şi excesele execuţiei bugetare din anii de creştere rapidă a PIB-ului au limitat considerabil spaţiul de manevră al Guvernului. Aceasta este cheia înţelegerii abordării programului de ajustare convenit cu FMI şi CE.

Chiar dacă temeiul constrângerii valutare este foarte serios, există în construcţia programului aspecte ce merită atenţie, având în vedere dialogul viitor cu finanţatorii externi. Astfel, fiind evident că economia va intra în declin, cu cât mai repede ar fi fost disponibile resurse pentru finanţarea bugetului public, cu atât mai mult s-ar fi uşurat situaţia pe piaţa creditului intern, s-ar fi relaxat încordarea din bugetul public. Din păcate, logica "prior action" (condiţii prealabile de îndeplinit) a funcţionat neuşurând sarcina de a limita stricăciunile provocate de declinul economiei.

O curiozitate a programului este subestimarea efectului crizei de lichidităţi în economie asupra arieratelor. Că în clasice programe de tip FMI se vorbeşte despre controlul execuţiei financiare în întreprinderi de stat şi combaterea arieratelor, fără a se explica cum se poate face aşa ceva, cu eficacitate, când "capcana lichidităţii" operează în mod implacabil - aşa cum se întâmplă peste tot unde criza provoacă o goană după lichidităţi.

Să presupunem că ajustarea forţată, din lipsa finanţării externe, a deficitului de cont curent, este mai mare decât cea anticipată (în program), ceea ce s-ar vedea în declin economic mai pronunţat şi în încasări bugetare inferioare celor prognozate.

Programul vorbeşte de suplimentarea cheltuielilor publice în cazul unor reţete bugetare superioare, dar nimic despre situaţia care este mult mai probabilă, de încasări inferioare. Să zicem că pe primul semestru se conturează un deficit de cont curent anual s-au analizat de 6% din PIB (faţă de 7,5% cum pre-vede programul), în timp ce deficitul bugetar pare să se îndrepte spre o mărime analizat de 6% din PIB. Trebuie să procedăm la tăiere de cheltuieli (sau creşteri de impozite şi taxe), care să ne menţină la un deficit de 4,6% cu orice preţ?

Reducerea unor cheltuieli curente (mai cu seamă când este posibilă raţionalizarea lor) ajută la ţinerea deficitului de cont curent sub control. Şi eu cred că se poate restructura din aparatul administraţiei publice, astfel încât să reducem din cheltuieli. Nu mai amintesc de posibilităţile de a diminua risipirea banului public. Aici trebuie să funcţioneze un veritabil regim de tip cazon, cu pedepse aspre!!!