Preşedintelui îi place mult să se joace. Cu economia, cu nervii „românilor”, cu soarta ţării. S-a jucat de-a magicianul cu electoratul, căruia i-a arătat, pe tot parcursul lui 2009, salarii fabuloase, pentru ca să le facă apoi să dispară brusc, în 2010. S-a jucat şi cu parchetul, pe care l-a făcut să devină, în cinci ani, sursă de informaţii picante pentru presa de scandal şi instrument de luptă împotriva adversarilor politici. Dar poate că cel mai periculos joc prezidenţial, cu efecte grave şi pe durată lungă, e cel cu sentimentul naţional şi cu stabilitatea ţării.
În 2004, Traian Băsescu a devenit preşedinte pentru ca în turul al doilea a obţinut aproape toate voturile electoratului PRM. Pentru asta a făcut anumite afirmaţii şi promisiuni. Primul cadou pe care l-a făcut noul preşedinte acestui electorat a fost însă aducerea grăbită a UDMR-ului la guvernare. Ulterior, pe parcursul multor luni, Traian Băsescu a stimulat disensiunile din sânul minorităţii maghiare, în aşa fel încât UDMR-ului, uneori neascultător, să i se arate mereu pisica secuiască a PCM-ului. Nu conta că pentru asta trebuia să viziteze şi să mângâie pe creştet autorităţi locale cu politici clar izolante şi autonomiste, că trebuia să premieze cel mai bun gulaş sau că trebuia să afirme doctoral că, în zona respectivă, „limba română trebuie învăţată ca limbă străină”. Interesul românesc pălea în faţa interesului major băsescian.
Mergând pe această linie, preşedintele a resuscitat o fantomă. Mă refer la Laszlo Tökes, cel care ar fi trebuit să intre într-un binemeritat con de umbră o dată cu aderarea noastră la UE şi cu dezvoltarea unui sistem de valori care nu mai aveau nici o legătură cu ideile pastorului. Băsescu este cel care a sprijinit „disidenţa” maghiară în aşa fel încât Tökes să devină „parlamentar european independent”.
A fost vorba, de fapt, de un cadou pentru partidul lui Viktor Orban, care căpăta încă un deputat, nesperat, la Bruxelles. Ajuns în inima Europei, pastorul s-a comportat aşa cum ne aşteptam: ca un reprezentant naţionalist radical al maghiarimii din Ungaria. Asemenea merite se cereau „răsplătite”, aşa că şi Traian Băsescu şi PDL l-au sprijinit pe Tökes să devină vicepreşedinte al Parlamentului European din partea grupului popular!
Încurajat pe toate căile, Tökes Laszlo merge mai departe. Sâmbăta trecută a anunţat ca înfiinţează un partid nou faţă de care UDMR-ul pare inspirat din ideile lui Avram Iancu. Cele două ţinte ale noii formaţiuni sunt explicite: autonomie teritorială şi schimbarea Zilei Naţionale a României, definită recent de Tökes ca fiind „o zi de doliu”.
Ce fac „popularii” români în aceste condiţii? Cum reacţionează ei? În nici un fel. Dar reacţionează în schimb preşedintele, prin trompeta sa, Sebastian Lăzăroiu. „Tökes a avut nişte exprimări nefericite, spune consilierul prezidenţial (care, cu generozitate şi gratuit, ne consiliază şi pe noi nu numai pe preşedinte – n.b.) dar în nici un caz nu reprezintă un pericol naţional. Pericol naţional e Victor Ponta pentru că ne pârăşte la Bruxelles.”
Vă mai amintiţi declaraţiile din 2004 ale lui Traian Băsescu criticând Comisia Europeană pentru finalizarea negocierilor cu România? Şi consilierul acestui personaj are tupeul să ne vorbească acum despre conduita internaţională în interesul ţării? Dincolo de ridicolul lor absolut, asemenea afirmaţii demonstrează încă o dată că, în ograda preşedintelui, interesul politic personal imediat prevalează, de fiecare dată, în faţa celui naţional. Ce ar mai trebui să facă Laszlo Tökes pentru că, în viziunea prezidenţială, să devină un pericol? Să demonstreze în faţa Cotrocenilor şi să îşi arunce sutana peste gard, strigând slogane antiprezidenţiale în maghiară? Îmi aduc aminte despre comentariul pe care l-am scris în Adevărul în ianuarie 1990, în legătură cu afirmaţiile antiromâneşti ale lui Tökes din SUA. De atunci, Tökes nu s-a schimbat. A rămas acelaşi revizionist, incapabil să treacă în secolul 21. Cei care însă îl folosesc, în scopuri politice meschine, trădează interesele ţării.
Cu fiecare zi care trece, moştenirea lui Băsescu se arată a fi mai perversă şi mai greu de depăşit. Actualul preşedinte va lăsa în urmă o ţară secătuită economic, fără sisteme de sănătate, fără căi ferate, cu natalitatea combătută prin politici publice, dar şi cu perspectiva dezvoltării unor tensiuni interetnice inutile şi vetuste. Pe toate planurile ne-am întors, cu decenii, în trecut şi acest marş anacronic continuă.