Bănci şi pensii din nou la stat (dar nu român)!

Să vedeţi bizareria dracului la care ajunge, în noua situaţie de criză pe plan internaţional, România noastră devenită ţară bananieră sui generis! Bananieră sui generis, pentru că se află totuşi prin Europa şi nici măcar nu produce banane!

În iureşul crizei, guvernul austriac – asemeni altor guverne occidentale – a deblocat sume imense pentru sprijinirea băncilor austriece, din care 15 miliarde de euro numai pentru achiziţii de acţiuni în aceste bănci, în vederea capitalizării lor. 2,7 miliarde de euro s-au îndreptat către Erste Bank. Este, evident, treaba guvernului austriac. Problema noastră este că astfel proprietar la BCR devine şi statul austriac. Am fost presaţi să vindem BCR cu textele bine cunoscute: este nevoie de înstrăinare, pentru că statul reprezintă un administrator prost, îndeosebi în cazul unei bănci, bla, bla, bla... structura cu pricina trebuind încredinţată unei administraţii private, care este eficientă bla, bla, bla... Păi, cum vine treaba, structura ajunge acum tot la stat?! E drept, nu mai este vorba de statul român, ci de cel austriac! Care, dacă ne luăm după textele cu pricina, tot stat este, bla, bla, bla... sau, cum s-ar spune, tot un drac este!

N-ar fi totuşi vreun bai în cazul nostru, căci noi suntem obişnuiţi! Am vândut şi Petrom, şi Romtelecom, şi distribuţiile de gaze şi electricitate, tot forţaţi de aceleaşi texte, şi tot către alte state (OMV – statul austriac; OTE – statul grec; Gaz de France – statul francez; ENEL – statul italian; CEZ – statul ceh). Le-am vândut forţaţi (sub ameninţarea că nu mai intrăm în NATO şi în Uniunea Europeană), dar măcar în cunoştinţă de cauză! Ştiam despre cumpărători că sunt de stat şi că structurile respective îşi vor schimba doar statul când îşi vor schimba proprietarul. Dar în cazul BCR am fost şi minţiţi, căci ni s-a spus că vindem unei entităţi private!

Mai rău însă, Banca Mondială a impus României un experiment – neprobat încă în lume şi a cărui valabilitate va fi aflată abia peste 20 de ani – şi potrivit căruia o parte din contribuţiile pentru pensii urmează a fi direcţionată, obligatoriu şi nu facultativ, nu către fondul public de pensii, ci către fonduri care sunt administrate de societăţi private. Acestea fac o afacere imensoidă, întrucât timp de cel puţin două decenii strâng la dispoziţia lor bani pentru pensiile participanţilor fără a executa însă vreo plată în contul pensiilor. Mă rog, nu discutăm aici sistemul, viabilitatea şi nefericirile lui. Menţionăm însă că argumentarea încredinţării banilor strânşi pentru pensii către structuri private s-a făcut cu acelaşi răsuflat bla, bla, bla al eficienţei unei administrări private. Iată că, în vâltoarea crizei financiare, în SUA, cea mai importantă companie de asigurări, AIG, a fost preluată de stat aproape integral, căci altfel dădea faliment. Este bine de spus acest lucru: căci dădea faliment! Problema noastră este că AIG se dă mare şi pe aici pe la noi şi, cu o reclamă agresivă, se află pe locul doi între companiile care au strâns participanţi la fondul de pensii private pe care ar urma să-l administreze. Păi, cum vine asta?! Fondul respectiv de pensii ar urma să fie administrat de o societate de stat, şi nu de una privată! Parcă vorbeam de pensii private, nu de pensii de stat?! Hai că-i tare! Falimentul AIG sub administraţie privată ne spune foarte multe şi despre soarta pensiilor private impuse de Banca Mondială. Ştim mai bine acum la ce să ne aşteptăm după două decenii!