Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Separarea și echilibrul fac necesară independența de politic a băncilor centrale. Deși, la fel de firesc, acestea sprijină, totodată, „politica economică generală a statului″.
În epoca contemporană, decenii de-a rândul, independența băncilor centrale față de decidenții guvernamentali politici ai politicilor fiscal-bugetare nu a fost deloc sau mai deloc pusă sub semnul întrebării. Politicienii de la vârf nu depășeau această „linie roșie″, cu toate că se mai „plimbau″ din când în când prin apropierea ei, exprimându-și (de cele mai multe ori voalat) unele frustrări, cel mai des legate de faptul că dobânzile și lichiditatea din piețe nu erau la nivelurile care le-ar fi convenit lor pentru a-și implementa politicile.
Și pentru opinia publică, independența față de guverne a băncilor centrale era o axiomă. Nimeni nu-și putea imagina ca acestea să primească ordine de la politicieni.
Dimpotrivă, cele mai frecvente critici la adresa băncilor centrale se legau de presupusa conivență a acestora cu jucătorii din sistemul bancar, cu investitorii majori de pe piețele de capital și cu marile corporații în general. Bancherii centrali erau acuzați periodic că „fac jocurile″ capitalului în dauna populației și micilor antreprenori. Asta deși mandatul explicit de țintire a inflației are ca menire tocmai protejarea celor mai vulnerabile persoane și entități față de fluctuațiile pe care „cei mari″ le suportă mult mai ușor, având și o toleranță mult mai mare la risc.
Însă, în mare, oamenii se raportau la băncile centrale ca la niște factori reali de stabilitate, de natură să echilibreze mișcările mult mai dezordonate ale politicului, în succesiunea guvernărilor de diferite orientări. Prin operațiunile și deciziile lor specifice, băncile centrale acționau drept contrapondere echilibrantă la excesele fiscal-bugetare ale guvernelor, fără să le „cenzureze″ propriu-zis, căci asta ar fi însemnat depășirea mandatului.
Pe scurt, în condițiile în care intervenționismul de stat, cu distorsiunile sale inerente, a ajuns să reprezinte mai degrabă regula decât excepția, băncile centrale joacă rolul de protectori ai piețelor și ai economiei.
Valul global de populism din ultimii ani a început însă să pericliteze tot mai mult „linia roșie″ despre care vorbeam mai sus. Pentru politicienii din această categorie, independența băncilor centrale nu mai e o simplă „frustrare″ asumată, care să poată fi gestionată prin dialog și compromis constructiv, ci un adevărat obstacol în calea obiectivelor lor maximaliste. Ei văd separarea puterilor financiare în stat nu ca pe un dat firesc, care trebuie coroborat permanent cu cooperarea loială, ci ca pe un defect sistemic ce trebuie înlăturat.
Iar argumentul lor cel mai pervers este că „nimeni n-a votat pentru acești bancheri centrali″. Uitând că băncile centrale dau socoteală Parlamentelor.
Astfel s-a ajuns la adevărate forme de hărțuire publică, nu doar verbală, ci și juridică. Bancherii centrali care nu răspund la comenzile politicienilor populiști devin țintele acestora. Guvernanții vor ca dobânzile să fie cât vor ei, când vor ei. Încă nu sunt pronunțate public aceste cuvinte, dar mulți ar vrea ca băncile centrale să fie simple departamente guvernamentale, precum trezoreriile, care să acționeze la ordin.
Tendința este extrem de periculoasă, pentru că ar fi grav ca o singură putere să capete control total asupra banilor. Băncile centrale sunt acuzate periodic că „manipulează″ cantitatea și prețul banilor, prin politicile și operațiunile lor. Oare ar fi bine ca guvernele să poată face asta nestingherite?
Citește pe Antena3.ro
