Bani pentru buget

Ne-a fost dat, în 2010, în primele două luni ale anului, să înfruntăm doi generali dintre cei mai temuţi: Criza şi Iarna. Dacă în ceea ce priveşte Criza nu am avut surprize, căci ne luptăm cu acest aprig ge­neral de mai bine de un an şi am avut vreme să-l cunoaştem bine, Iarna în schimb ne-a surprins cu zăpezi şi cu geruri cum n-am mai văzut din 1985. Războiul cu aceşti doi generali nu numai că a înghiţit bani şi eforturi, dar a şi ţinut întreaga societate într-o stare de maximă tensiune.

Teatrul de război e însă mult mai larg. Guvernul, care a deschis deja al doilea front, forţat fiind de imperativul redu­cerii cheltuielilor bugetare, se vede tentat să folosească şi arma "populismului". Fiind constrâns mai cu seamă de dificultatea soluţionării problemelor sociale.

Dar cât de mult poate fi deschisă umbrela protecţiei sociale? Mai ales că PIB-ul se menţine... jos, însoţit de niveluri încă scăzute ale producţiei, productivităţii şi competitivităţii. Aşa că Guvernul este nevoit să facă trimitere la buget şi să spună: astea-s resursele, atât putem să oferim! Numai că Executivul nu se poate apăra întorcându-şi buzu­narele pe dos. E nevoie de soluţii şi de fapte.

Sigur, generalul Criză ne încurcă multe socoteli. Dar bugetul nu poate fi redresat numai tăind cheltuieli. Calea e alta: să crească veniturile bugetare. Şi nu din impozite mai mari, ci din investiţii, din noi afaceri, din profituri consistente, într-un cuvânt din competitivitate.

Dar actualul tip de fiscalitate nu are cum să încurajeze competitivitatea după care tânjim. Motiv ce ne face să ne dorim schimbări profunde în materie de filozofie bugetară. Ce avem acum constituie rezultatul unei încrengături de menta­lităţi vechi şi noi, de conjuncturi, de confruntări de idei, de decizii de multe ori contradictorii, ce au dominat viaţa noastră socială, economică şi politică în toţi anii de după evenimentele din decembrie '89. În tot acest timp, mai multe reforme au încercat să modernizeze fiscalitatea. Acum însă producerea unor schimbări structurale, care să stimuleze afacerile şi munca performantă, a devenit inevitabilă. Mai întâi, fiindcă trecem printr-o criză gravă, ce a făcut ca economia noastră (din cauza recesiunii, a deficitelor bugetare împovărătoare, a încetinirii procesului de creditare) să-şi fi pierdut cea mai mare parte a resurselor sale de imunitate. Apoi, pentru că reforma structurală, încă departe de a fi un proces desăvârşit, are nevoie de acţiuni în forţă, prin care să fie blocate motoarele neperformante din economia noastră şi, în acelaşi timp, să fie puse în funcţiune toate motoarele performante.

O nouă filosofie fiscală ar fi un pas decisiv către legarea veniturilor de competitivitatea muncii. Ţintă imposibil de atins fără o reformă a sistemului de sti­mulente. Mai departe însă e greu de acceptat că o nouă politică a stimulentelor ar putea avea succes fără o reformă a fiscalităţii.

Poate că e firesc să se taxeze tot ce mişcă şi tot ce stă. Grav este însă faptul că impozitele şi taxele au rămas cu un singur rol major, acela de a aduna bani în "casieria centrală" a statului. În schimb,  contribuţia lor la creşterea eficienţei muncii şi a competitivităţii producţiei rămâne extrem de redusă. Se face simţită o tendinţă spre egalitarism, ce sfidează nevoia firească de a remunera corespunzător competenţa, iniţiativa şi creativitatea. Sau, mai rău, salariaţii şi angajatorii sunt împinşi să caute refugii în munca la negru. Unde s-a ajuns? La cel mai nedorit rezultat: nu vin nici destui bani la buget, nici performanţa nu este încurajată.