Banii

Spaniolul e vânător pătimaş. A vânat de toate la viaţa lui, dar ursul îi lipseşte dintre trofee. De aceea a venit în România. De peste un ceas priveşte prin ferestruica măruntă, strângând în palme carabina. Din când în când ia linia de ochire şi reticulul lunetei dansează tremurat asupra unei ţinte imaginare, lângă cadavrul calului. Între cetini, întunericul e ca tăciunele. Spaniolul ar trage o ţigară. E nervos, simte că tremură, că aşteptarea l-a cotropit. Aici nu e ca la poligon şi nici ca la raţe. Dacă ratează?... Trage aer în piept, adânc, o dată, de două ori. Nu. N-are cum rata. Animalul e mare, va sta pe loc. Îl va lăsa să se aşeze, să înfulece din nadă şi abia atunci, calm, va slobozi focul. Simte cotul pădurarului atingându-i, scurt, braţul în timp ce degetele acestuia, în dreptul lucarnei, arată în beznă: "Dort, mein Herr! Der Bär! Grosse Bär!" ("Acolo, domnul meu! Ursul! Urs mare!"). Paznicul ştie doar câteva vorbe în nemţeşte. Îi sunt de ajuns şi le foloseşte cu fiecare vânător străin, chiar dacă acesta nu le pricepe. Spaniolul nu ştie nemţeşte, dar semnalul e clar. Trebuie că ursul a ieşit în marginea pădurii şi ochii pădurarului l-au desluşit. El încă nu-l vede, dar, nerăbdător, potriveşte carabina în deschizătură. Respiră ca peştele pe uscat şi-şi dă seama că e ridicol. E mai mult decât emoţia ştiută a vânătorului: e frica. O pată mare, neagră, conturată confuz, pluteşte neauzit drept spre hoitul calului. O vede bine şi el. Ursul! Împinge arma instinctiv înainte. "Warten! Warten!" ("Aşteptaţi! Aşteptaţi!"), şopteşte paznicul şi, pentru siguranţă, apasă cu palma încet umărul oaspetelui care înţelege.

Oricum, n-ar fi tras în pripă. Luneta, mare, luminoasă, lămureşte acum detaliile scenei: namila adulmecă maldărul de carne, dându-i ocol cu capul în pământ. Din când în când ridică botul pe vânt, bănuitoare, parcă spre a se asigura de lipsa intruşilor. Se lasă jos şi, dintr-o dată, silueta sa masivă se confundă cu umbra mortăciunii. Crucea lunetei caută pieptul. Degetul arătător se plimbă de-a lungul trăgaciu­lui. E o mişcare nehotărâtă, înceată, fără finalitate. Vânătorul simte că va scăpa focul. Simte că-l va scăpa cum nu trebuie, când nu trebuie... Secundele se prăbuşesc grăbite, mânate de o fatalitate irepresibilă şi nedefinită. "Cu cât ocheşti mai îndelung, cu atât vei trage mai prost" - îşi aminteşte vânătorul. Un principiu arhicunoscut. Deja ocheşte de mult. Şi dinaintea lui, la treizeci de paşi se află ursul capital, trofeul vieţii sale! Buzele i s-au uscat şi o sudoare fierbinte i-a izvorât în jurul gâtului ca dintr-o strecurătoare. Şi privirea, de atâta efort, s-a înceţoşat. Închide ochii, să se odihnească, apoi ţinteşte. Cercul lentilei se vede clar, ursul e tot acolo, netulburat, dar parcă mai amestecat cu umbra. "Cam aici" - îşi spune puşcaşul, aşezând firele morţii, tremurătoare, asupra jivinei. "Acum" - îşi mai spune, agăţând trăgaciul, ca la o aruncare în gol. Flacăra a spart bezna la gura ţevii şi, în timp ce ecoul biciuieşte poiana, el vede, ca scos din timp, galopul neauzit al fiarei. Linişte. Mâna paznicului îl apasă iar pe scăunel, semn că trebuie să rămână acolo. E buimac şi în minte păstrează doar imaginea ursului, asemenea unei năluci zburătoare... Îi e frig.

Pădurarul a ieşit. Mimează atenţia, prudenţa, păşind uşor, întorcându-se în toate părţile. Ştie că străinul îl vede totuşi din adăpost şi vrea să-l în­cre­dinţeze că, ieşind singur, s-a expus unui pericol. Ştie însă că ursul a plecat neatins. N-a marcat focul, n-a urlat, doar a tulit-o. Ajuns la cadavrul calului, se preface a cerceta locul. Are o lanternă pu­ternică, pe care o proiectează asupra hoitului. O aruncă apoi în ochii oas­petelui orbindu-l, timp în care scoate din buzunar o sticluţă. O varsă preci­pitat în zăpadă, ascunzând-o iar. E sânge de porc, pregătit din vreme, la ordinul "superiorilor". În urechi îi sună încă vorbele directorului de la judeţ: "Dacă străinul ratează, îi iei banii ori­cum. Îi demonstrezi că a rănit animalul  şi  va plăti. Ştii trucul cu sticluţa... îi arăţi petele de sânge pe zăpadă. De restul ne ocupăm noi... Fără câteva mii de «euroi» nu-l lăsăm să plece".

Câteva ceasuri mai târziu, în biroul directorului, spaniolul, roşu şi transpirat, gesticulează larg, aruncând cascade de vorbe. Este patetic şi pare convingător. "Zice că nu pleacă fără urs. Nu-l interesează banii, dar, dacă animalul e rănit, vrea să-l găsim cu orice preţ. Nu acceptă ideea că animalul se chinuieşte acum şi noi stăm la căldură. Crede că l-a schilodit. Zice să trimitem pădurarii pe urme şi să i-l aducem. Se va plânge la Comisia Europeană şi la CIC. Are relaţii" - conchide traducătorul. "Bine, spune-i că va avea ursul" - adăugă şeful şi, întorcându-se spre pădurar, porunceşte: "Te duci la bătrânul Melniciuc. E pensionar, dar feciorul lui e pădurar tot la noi. N-o să mă refuze, că-l «avem» pe băiat... Îi spui să facă ce-o şti şi mâine să-mi aducă un urs. Blana sărată şi un craniu. Să caute la bârloage. Ursoaicele încă n-au ieşit. Ştie el... Cu câinii... Dacă refuză, îi zbor fecioru'!".  

Într-un fund de pârâu, bătrânul Melniciuc jupoaie un urs. Un urs mijlociu. Cuţitul lunecă foşnind catifelat pe mijlocul burţii până sub bărbia animalului care, aşa cum stă pe spate, pare răstignit pe o cruce invizibilă de zăpadă imaculată. Picături albe lunecă, asemenea argintului viu pe flancuri, năclăind blana cafenie. Picături de lapte cald.
Undeva, într-un bârlog, trei pui de urs, cu ochii încă lipiţi, aşteaptă.