Banii pentru buget

Calea cea mai firească de eficientizare a politicii fiscale, pe care s-ar putea ajunge repede şi sigur la creşterea veniturilor bugetare, este roata afacerilor. Dacă această roată s-ar învârti fără odihnă, şi totodată cu rost, ca să asigure înmulţirea banilor sănătoşi, atunci speranţa noastră într-un echilibru normal între balanţa veniturilor şi balanţa cheltuielilor s-ar justifica pe deplin. A spera însă, faţă în faţă cu bugetul pe 2014, că societatea românească ar putea păşi pe această cale fără o forţare a reformelor economice este o iluzie. Chiar dacă e repusă pe rol, în aceste zile agitate, vechea idee privind lărgirea bazei fiscale.

Măsura cea mai aşteptată – cu probabilitatea introducerii ei începând de la jumătatea anului viitor – ia în calcul creşterea veniturilor bugetare prin relaxarea impunerii fiscale. Propunerea este cât se poate de atractivă: dacă partea de contribuţii sociale va fi mai mică, scăzând astfel povara angajatorului cu cinci procente, s-ar ajunge mai repede la mult dorita lărgire a bazei de impozitare. Fiindcă ar scoate din subsolul economiei o mulţime de venituri necontabilizate. Ar fi un crâmpei de relaxare fiscală. O relaxare fiscală de amploare, proces cu un bun renume in istoria economiei, făcută la noi cu succes în anul 2000, nu mai e posibilă acum. Atunci erau altele împrejurările interne şi era alta conjunctura externă. Acum este criză şi se conturează greu certitudinea că, trecând la un astfel de program, ar putea fi adunate la buget veniturile aşteptate. Dimpotrivă, Guvernul se teme că veniturile ar putea fi şi mai mici iar statul s-ar putea vedea nevoit să se împrumute şi mai mult, ca să-şi acopere extensia deficitului. Apoi să se împrumute din nou şi din nou, ca să-şi plătească dobânzile şi ratele.

Un fapt e însă cert: alternativa înăspririi fiscalităţii, accentul şocant căzând pe creşterea taxei pe valoarea adăugată – plătită de noi toţi, de la copii la bătrâni, la fiecare cumpărătură, de la covrigi la automobile – n-a adus banii aşteptaţi la buget; în schimb a îngreunat consumul. Metoda aplaudată la vremea lui de Keynes, care o socotea salvatoare pentru momente critice, n-a funcţionat în aceste vremuri în România. Cu salariul amputat, salariaţii au târguit mai puţine mărfuri cu preţuri umflate de TVA, fapt ce a avut efecte descurajatoare pentru iniţiativa privată, activitatea companiilor şi pentru investitori.

Calea aleasă de Guvern – „soluţia vizibilă”, având ca vârf de lance impozitarea unor componente de infrastructură – e mai simplă şi mai uşor de pus în practică. Întâi şi întâi, fiindcă valoarea adăugată poate fi ascunsă, dar nu şi infrastructura.

Toate aceste măsuri vor avea însă doar efecte minore fără grăbirea reformelor economice reale şi profunde. Cu atât mai mult cu cât, în societatea românească, în împrejurările determinate de criză, s-au acumulat mari datorii neplătite, pe de o parte către buget, iar pe de altă parte către partenerii de afaceri.