Băsescu s-a smiorcăit pe el

Partidul Democrat Liberal i-a întors spatele lui Traian Băsescu. În ultimele mari confruntări electorale, şi mă refer mai ales la alegerile locale şi alegerile parlamentare, Traian Băsescu, mizând bezmetic pe forţa lui de seducţie şi prostire, ieşind repetat la televizor cu tâmpenii şi abureli, i-a înmormântat cu totul pe pedelişti. Nu că n-ar fi meritat-o, dar Băsescu şi-a instalat popoul prezidenţial pe capacul sicriului care s-a înfipt şi mai tare în mâl. În plus, pedeliştii simt că Traian Băsescu nu mai este o miză pentru nimeni. Nici măcar pentru el. Ultimele lui volute de cocoş îndrăgostit l-au arătat nu înfoiat şi băţos, cum vroia să pară, ci fleşcăit şi caraghios. Ieşirea din robie a PDL şi încercarea de redobândire a unei demnităţi de supravieţuire s-au petrecut exact în decorul pus la cale de Băsescu. Băsescu intenţiona să-şi împingă iubita, iubita sa politică, aşa cum rezultă din atâtea întâmplări şi chiar din declaraţiile lor, în fruntea partidului. A făcut-o ministru, a făcut-o trezorier naţional, a făcut-o ministru peste miniştri şi a aşezat-o fustă peste capul lui Boc, fără ca acest piţigoi politic de Cluj să scoată un sunet de împotrivire. Impunerea unui vot colectiv a umplut paharul. A ţinut cu EBA, unde voinţele erau controlabile în dispersie. Aici supuşii s-au găsit laolaltă, în odaia mare a ROMEXPO. Printre pedelişti mai sunt şi oameni. Iată, majoritatea. O majoritate, e drept, fragilă, dar exprimată în condiţii de teroare. Băsescu a cerut ungerea Lenuţei nu doar prin gingăşii, ci şi prin ameninţări. Victoria împotriva lui Băsescu a rupt, nesperat, un blocaj de voinţă şi a dat şansa revenirii la demnitate.

Ce a comis sâmbătă seara Băsescu e un alt record de micime şi demenţă înregistrat la un aşa zis şef de stat. Arendaşul din Deal s-a arătat într-o cămaşă cu dungi verticale (premoniţie a penitenciarului, gafa chelului care-şi pune tichie de mărgăritar peste luciul scăfârliei?), smiorcăindu-se. Partidul lăudat de dimineaţă pentru infuzia de demnitate şi salvarea ţărişoarei devenise seara o şleahtă de trădători. De ce? Fiincă n-au pus-o moţ pe Nuţica. Drumurile noastre se despart, s-a smiorcăit pe el Băsescu, tragic ca un bătrân care s-a scăpat în nădragi şi nu pricepe, senil, de unde senzaţia de umezeală unsuroasă care i se scurge pe crac. Rar mi-a fost dat să văd şi ascult ceva mai lipsit de bărbăţie, jalnic în toate componentele sale, melodramă desprinsă din „Jana era croitoreasă şi Jan frizerul o iubea/ Dar a murit tiberculoasă/ şi Jan plângea, plângea, plângea”. Numai că şi-n balada de mahala încape un pic de semeţie. Aici, doar o spârcâială de sine, penibilă până la absolut.

Unii s-au întrebat dacă Băsescu merită dat afară, mai ales că, vorba lui Crin Antonescu, „s-a autodenunţat”. Ce altceva mai limpede decât să recunoşti că eşti, de aproape un deceniu, şi preşedinte „echidistant” şi parte dintr-un partid? Ce altceva mai lămuritor pentru terfelirea Constituţiei decât, înnebunit de durere şi ură, să spui că pui, ca preşedinte de republică, de-un alt partid! Ce faci Băsescule? Păi dacă nu poţi fără Nuţica şi ţii morţiş să-i faci neicusorule formaţiune cu prezidiu în mijlocul căruia s-o instalezi cloşcă, dă-ţi demisia. Imediat. Filmează-te în bucătărie şi dă-i bice! şi Carol al II-lea a renunţat la tron pentru Nuţica Lupescu. Renunţă şi tu şi apucă-te de clădit, ca muritor, bătând uliţele, un partiduleţ. Dar vezi că dama nu-i învăţată cu măsurile politice mici. „Te iubeşte femeile şi e moarte după tine?” Aşa o fi, dar ca preşedinte! Descojit de această aură s-ar putea să fii reevaluat! Femeile, iar mă întorc la folclorul de mahala, cu care te asortezi perfect, e schimbătoare!