Bătălia Salariilor

Amânarea creşterii salariului minim e discutabilă. Problema „minimului pe economie” e una sensibilă şi dezbătută în mai toate ţările. Chiar şi aşa, ceea ce nu trebuie să facem e să ne comparăm cu alţii; nici cu ţările BRICS (care aparent lucrează pe 2 lei !?!?), dar nici cu mai bogaţii din UE. Particularităţile fiecărei ţări fac comparaţia irelevantă. Cert e că e imposibil să mulţumeşti şi patronatele, şi sindicatele, argumentele ambelor tabere fiind valabile. În mod normal, economii care se bazează mult pe consum, aşa cum suntem şi noi, beneficiază instantaneu de efectele pozitive ale unei creşteri salariale pentru că ea se va reflecta în consum. Pe de altă parte, creşterea salariilor poate fi anulată oricând de o ulterioară creştere a preţurilor pe care le practică firmele. În principiu, cred că un guvern nu trebuie să intervină într-o economie de piaţă, ci doar să se achite de obligaţiile investiţionale şi de redistribuire. Totuşi, într-o ţară cu atâţia săraci precum a noastră, salariul minim poate echilibra parţial inegalităţile salariale, cauzând o distribuire mai echitabilă. Dar SME nu are voie să mascheze politici de asistenţă socială, ci trebuie să fie o formă de a combate exploatarea angajaţilor sau subocuparea forţei de muncă, forţând procesul intern de inovare în companii. Spun asta în contextul în care mărirea poate majora costurile şi diminua anumite avantaje competitive bazate pe muncă ieftină. Dar oare aceasta trebuie să fie pentru România pariul diferenţiator? Forţa de muncă ieftină nu e ceva cu care să te lauzi - sper să realizăm asta. Reducerea presiunii fiscale pe muncă ar putea să fie însă! Oricum, doar investiţii continue şi eficiente pot îndepărta sărăcia. Iar performanţa pe care o cerem economiei, deci angajaţilor, cere şi o muncă remunerată cel puţin decent. Finalmente, decizia va fi politică; interesant, în acest context tehnocratic aparte, lipsit deocamdată de asumarea partidelor.