Becarespectul misticoid

In zilele ce-au urmat, "Prea Mărturisitul Păcătos" a zăbovit indestul in studiourile candidului Valentin Moraru şi "inchizitorului hipnotizor" Robert Turcescu, pentru a le "face emisiunea" şi pentru a turui despre becarespect.

In plină noapte şobolănească, Gigi Becali urlă ca un apucat. E amărăt, "umilit" şi furios, şi-n toată revărsarea spurcată de interjecţii rostogolite, smucite, cotonogite, o ţine intruna: "Pe banii mei vreau să fiu respectat, io nu vreau altceva!". I-a picat rău indărătnicia dezrespectuoasă a naşului Hagi. şi la banii băgaţi in "Steaua" lui urcătoare, finul nu s-a aşteptat la aşa ceva. Parcă l-a izbit meteoritul in creştetul orgoliului dospit de drojdia slugilor aflate mereu in preajma-i voievodală. Cum adică, el dă "paraii" şi Gică face ce-l taie capul? Dacă nu i-ar fi naş, ce l-ar mai zmărăndi el puţin... Fratele de sănge al ramonului madrilen răcneşte forestier, jigneşte şmechereşte, tace şuierănd, fornăie ameninţător, otrăveşte limba romănă, părjoleşte cuviinţa, discreditează prietenia şi siluieşte buna creştere. Vasăzică, piperanul se golăneşte mediatic, stărnind indignare sau simpatie, fiindcă "Becali cănd face, face maxim sau nimic".


Zorii rozalii petrecuţi in vecinătatea polito-terapeutului Hrebenciuc l-au liniştit intrucătva. I-au potolit cheful de scandal, după rătăcirea noptatică. Ajuns in faţa "Palatului", urmaşul prinţilor bizantini a inscenat o conferinţă de presă. Inconjurat de "fătuce" şi "flăcăiandri" purtători de reportofoane, latifundiarul s-a dat iarăşi in spectacol. Nu la fel de grosier ca-n zbuciumarea nocturnă, dar cu acelaşi arţag obraznic. "Ia zi tu, bă, care-i părerea ta?", l-am auzit de căteva ori pe cel scos din minţi de tupeul "Regelui". "Bă băiatule" şi "bă fată" erau reporterii de lapte trimişi in poarta ţarcului becalian să culeagă impresii de rigolă fotbalistică de-a valma cu cocoloaşele de răs impieliţat.


In zilele ce-au urmat, "Prea Mărturisitul Păcătos" a zăbovit indestul in studiourile candidului Valentin Moraru şi "inchizitorului hipnotizor" Robert Turcescu, pentru a le "face emisiunea" şi pentru a turui despre becarespect. Un "misionar" autoproclamat, predicănd bunătatea creştină prin pilde, cea cu designer-ul fiind exemplară. Şi, din pildă-n pildă, am inţeles idealul de prieten al "războinicului sortit să se lupte cu toţi nebunii": sluga ascultătoare. Cine-i nesocoteşte părerile şi ordinele e "treanţă" sau "hahaleră", un caraghios părlit. Sinceritatea pe care i-o tămăie atăţia nu-i decăt o "falsitate", folosită in "funcţie de evenimente", ca acadea electorală. In loc de fraze articulate şi de idei coerente, insul, şiret şi prefăcut, ne sparge auzul cu adevărul lui ţistuit, cu rudimente medievale de comportament. "Io, io ce-am in guşă şi-n căpuşă! Io, chiar de-ar fi să pierd totul, nu renunţ la adevăr şi lumină!", işi mimează onestitatea eroică "viciul" in desfăşurare fanfaronică al poporului romăn. Are "parai", şi asta il arvuneşte imunităţilor felurite. Adevărul pe care el il maimuţăreşte ii permite să fie făţarnic, bădăran şi tiranic. Şi, aidoma unui Sfănt Gheorghe autoinchipuit, e nevoit să inventeze balauri şi fiare potrivnice, gata să-l sfărtece. In absenţa lor, personajul ar trăi o revelaţie deprimantă, căci de-ar sta o clipă laolaltă doar cu el insuşi, l-ar inspăimănta setea de putere ce-i cangrenează sufletul şi-i innegurează mintea. Iar in drumul spre fanteziile sale bolnăvicioase, o victimă de statura legendară a lui Hagi il aureolează şi-i dă un nimb de temut in paradisul interlop al fotbalului autohton. Şi-aşa, barosan peste mititeii, borcişorii, turcuşorii şi bucureii Ligii dragomirice, şeful penegist visează să-l caftească şi pe Băsescu. Să se incoroneze despot naţionalist-religios şi să joace o finală de cupă europeană, iar alde Oli să-i fie slugi credincioase pănă la adănci bătrăneţi.


După o tăcere de două zile, Hagi a vorbit. Sfios ca o fecioară şi poticnit la limbă precum elevii de şcoală profesională. "Maradona din Carpaţi" inghite spăşit lăturile patronului şi rămăne in continuare pe banca dezonoarei, deşi, in adăncul fiinţei mele, imi place să cred că este numai o scurtă amănare a rupturii definitive. Obligatorie şi reparatorie. Pentru că niciodată, in poveste, zmeul nu-l biruie pe Harap-Alb, şi ce-i viaţa, dacă nu poveste? "Sunt supărat, dar nu am de ales. Pe Gigi nu te poţi supăra, aşa e el şi nu se mai schimbă", a ingăimat, cu capul plecat, idolul microbiştilor dămboviţeni. Păi, de vreme ce nimeni n-are a se supăra pe "Măntuitorul neamului romănesc" că, de, "sufletul ii e milostiv şi curat, gura-i e proastă", beatificarea "Cucernicului Gigi" a inceput deja. Şi, cu Gică in frunte, hagialăcul spre "Palatul Becali" s-a urnit, in aclamaţiile sărmanilor prozeliţi ai celui chemat de şoapte divine să readucă turma mioritică la izvorul credinţei ortodoxe. Aşadar, becarespectul este dreptul individului cu bani de a sfida pe oricine şi de a fi grobian in numele Domnului. Becarespectul inseamnă şi dreptul de a-L măscări pe Creator, prin semenii Săi, obsesia misticoidă a demitizării inconştientă a lucrurilor sfinte şi o reclamă mascată la tocmelile diavoleşti.