Bibliotecara comunală, pârâtă la ziar

Mariana Preutu, contabilă la CAP, 34 de ani, căsătorită cu un tehnician de la MAT, rămas fără un deget dintr-o zi, când a încercat să taie o bucată de sârmă cu patentul, are doi copii: Laura, o fetiţă de vreo 11 ani, preşedintă de detaşament, şi Nicuşor, un băieţaş de 6 ani, care era gata-gata să moară de febră tifoidă acum câţiva ani.

RECLAMATĂ CĂ STĂ MAI MULT PE ACASĂ
Prin 1960, Mariana Preutu, care nu reuşise la Filologie şi voia să dea, anul următor, la Drept, se angajă bibliotecară la Căminul cultural. Toate au mers bine, până într-o zi de septembrie când ţaţa Catrina, mama Marianei, se luă la ceartă, pentru nişte raţe obraznice, cu ţaţa Năstac, vecina de peste drum. Fiţa Năstac îl puse pe Mielu, băiatul ei cel mare, unul dintre proştii recunoscuţi ai satului, s-o aranjeze pe Mariana Preutu la ziar. Ajutat şi de Victor Popostac, un nepot al Fiţei, profesor de Sport şi Naturale la şcoala elementară de 7 ani din Vintileasa, Mielu compuse o scrisoare către ziarul judeţean, în care descria situaţia de plâns a bibliotecii din sat. Mielu Năstac era atât de prost, încât, la încheierea stagiului militar, trebuind să se întoarcă acasă, cei de la Unitate i-au prins o tăbliţă în piept pe care scria: "Ajutaţi pe acest nefericit să ajungă în comuna Vintileasa, raionul Floreşti."

Masiv, blond, gen mălai mare, Mielu împlinise 25 de ani şi nu se culcase cu nici o femeie. Înnebunit de vorbele şi povestirile celorlalţi flăcăi, el pândi un moment când bărbatul Alinei, şoferul, vecinul din spatele casei, era plecat la pădure şi se înfăţişă la poartă. Ţaţă Alină, ţaţă Alină!, făcu el cu glas schimbat, de femeie venită în vizită la ţaţa Alina. Crezând că e vreo vecină, femeia, care cernea nişte făină de porumb, îi strigă să vină în casă. Mielu Năstac deschise uşa şi, nici una, nici alta, începu să răcnească: "Treci la pat!". Bineînţeles că a zburat imediat afară. În scrisoarea lui Mielu, publicată de ziarul judeţean la rubrica "Ni se scrie din regiune", se spunea că el, Mielu Năstac, întorcându-se seara de la câmp, ar vrea şi el să citească o carte bună, să-şi îmbogăţească spiritul. Ar vrea, dar uite că nu poate! Pentru că, din nu ştiu ce motive, biblioteca Căminului cultural e mereu închisă şi un lacăt uriaş străjuieşte intrarea. Iar bibliotecara Mariana Preutu, plătită pentru asta, sublinia veninos Mielu Năstac, stă mai mult pe acasă. Când am întrebat-o, continuă să mintă Mielu, de ce nu deschide?, că doar pentru asta e plătită, mi-a zis cuvinte incalificabile şi a spus că pot s-o reclam, că ei nu-i pasă. O să te scriu la ziar, i-am zis, adăuga Mielu Năstac în final, un final care n-a intrat, bineînţeles, în paginile ziarului, dar ea a zis că pot să scriu şi la mama ziarului, că o doare drept în ..... de ziar.

După ce puseră scrisoarea la Poştă, ai lui Năstac începură să aştepte. Erau acum asemenea unei gospodine care a pus nişte ouă necunoscute sub cloşcă şi, în fiecare dimineaţă, ridică ţoala patului să vadă ce-a ieşit. N-a ieşit nimic. Zi de zi, pândeau pe Mariana Preutu, când se întorcea de la serviciu, să vadă pe faţa ei dacă venise sau nu controlul. O cercetau cu un fel de atenţie bucuroasă, în care însă era şi multă-multă spaimă: ai lui Năstac n-avuseseră de-a face cu presa niciodată şi habar n-aveau cum se poate manifesta. Ba chiar, la un moment dat, Gavrilă Năstac, bărbatul Fiţei, care era să moară într-o zi, când coborâse în beci, ameţit de mustul în fermentaţie, începu să se îndoiască că au făcut bine. Numai tu eşti de vină, prinse el să mârâie la nevastă-sa, dacă cei de la ziar află cine a scris-o, că doar ei ştiu totul. Noroc cu Victor, care venea în fiecare seară şi-i mai potolea.

Marianei Preutu nu i se întâmplă nimic. Dezamăgită, Fiţa Năstac începu să cârtească împotriva mincinoşilor de la ziare. Cum nimeni n-o contrazicea, se enervă şi mai mult şi, într-o zi, când îi poposiră în casă membrii unei echipe pentru răspândirea ştiinţei şi culturii, găsi de cuviinţă să critice şi regimul comunist, care a luat pământul de la oameni.

După care, speriată de ce-i ieşise pe gură, se închise în camera de la drum, îmbrăcată în haine de doliu, aşteptând maşina care trebuia s-o aresteze.

Au preferat să se intoxice
Din cei 60 de elevi care plecaseră într-o excursie la Bucureşti, reveniră în sat numai jumătate. Zece se pierduseră pe drum, la întoarcere. La un moment dat, autobuzul cu care călătoreau, o maşină pe care autobaza Polavrasca, în loc s-o dea la casat, o închiria pentru excursii didactice şcolilor din judeţ, trase pe dreapta, pentru ca elevii să meargă în porumbul din marginea şoselei. Cinci dintre ei nu mai reveniră la autobuz. Ceilalţi, în frunte cu supraveghetorul, profesorul de Geografie, porniră în căutarea lor. Nu-i găsiră. În schimb, alţi cinci dispărură şi ei. Până la urmă, dat fiind că se făcuse deja seară, şi cum şoferul făcea scandal - avea a doua zi nuntă şi trebuia să ajungă şi el acasă, să se pregătească - plecară. Până la Polavrasca se chinuiră zadarnic să găsească un post de Miliţie deschis, pentru a anunţa dispariţia celor 10. A treia zi după întoarcere, se pomeniră cu ei vii şi nevătămaţi. Veniseră pe jos cale de 100 de kilometri. Cu toate acestea, erau bine dispuşi. Cerşiseră prin satele şi orăşelele de pe traseu şi, în consecinţă, se întorseseră acasă cu sume frumuşele de bani, doi saci de fasole şi o raţă de cauciuc spartă. Alţi câţiva erau internaţi în spital cu fundul tot numai o rană, după ce la Bucureşti se dăduseră o jumătate de zi pe un tobogan întâlnit în cale. Alţii, zece la număr, îşi rupseseră nasurile în timp ce, călare pe maşinile unui carusel de copii, îşi scoseseră şepcile şi le aruncaseră în sus, manifestându-şi în felul lor bucuria care-i cuprinsese.

Cei mai mulţi - grosul grupului - zăceau intoxicaţi într-un spital din Bucureşti. La sfârşitul excursiei, Palatul Pionerilor dădu o masă pe gratis, fixată pentru una din seri. În aceeaşi zi, elevii înfulecaseră pe rupte tot ce găsiseră în cale - de la îngheţată până la covrigi săraţi. Seara, în faţa meselor încărcate de bunătăţi, se treziră într-o situaţie deznădăjduită: să lase bunătate de mâncare pe gratis sau să se intoxice.

Preferară ultima variantă.

Preotul convins că Dumnezeu nu există
Preotului Horia Prundu i s-a tras de la popasul în Vintileasa al unei brigăzi de educaţie ateist-ştiinţifică. Având un plan spectaculos de convingere a întregului sat, că omul se trage din maimuţă, brigada lua casă cu casă, raportând săptămânal regiunii numele celor convinşi că Dumnezeu nu există.

Membrii brigăzii de la regiune, cărora li se ataşase, potrivit unui ordin telefonic de Sus, şi miliţianul satului, se năpusteau asupra gospodarului cu întreg arsenalul din dotare. Învăţat cu astfel de campanii necruţătoare, satul folosea deja mijloace perfecţionate de contracarare, între care, la loc de frunte se număra, fireşte, închisul porţii cu un drug de fier, în paralel cu slobozitul câinelui din lanţ. Un instrument ce nu putuse fi folosit în cazul campaniei ateist-ştiinţifice din cauza miliţianului, a cărei simplă apariţie descuia automat porţile şi uşile. Miliţianul servea la accesul în curtea gospodarului. Pentru accesul la convingerile intime ale gospodarului, brigada avea la dispoziţie un cimpanzeu, care se străduia să semene cât mai mult cu un om, dovadă strălucită că era într-un fel neam cu gospodarul. Astfel, o dată ajuns în curte, el cerea gospodarului un pahar de vin, se hârjonea cu copiii, întrebându-i cât fac 25 împărţit la 5 şi, dacă împrejurările o cereau, se prefăcea că ridică fusta gospodinei.

Brigada trebuia să dea gata întreg satul într-o lună. Pentru că timpul se dovedea prea scurt, brigada mai sărea unele case, de regulă cele mai arătoase, presupunând că gospodarii n-aveau cum să protesteze pentru înscrierea lor printre cei convinşi de teamă că li se vor mări cotele.

Astfel, trecând pe lângă casa preotului Horia Prundu, îl bifară drept convins, fără să mai intre în casă.

A doua zi, din nenorocire, numele preotului apăru în ziarul regional pe lista celor convinşi că Dumnezeu nu există.

E drept, în dreptul numelui nu era trecut preot, pentru necunoscători fiind vorba de un ţăran sărac.

Cei de la Episcopia Buzăului, descoperindu-l, îl identificară pe loc şi-l mutară discret într-un sat pierdut în creierii Munţilor unde, drept pedeapsă că se lăsase convins, trebuia acum să-i convingă el pe lupi să nu-l mănânce.