Biruitorul

Elevului Codin Antonescu, din a VIII-a C, nu-i placeau deloc cartile de la "lecturi obligatorii", iar cele de la "lecturi libere" si mai putin.

Le citea, fiindca era un scolar silitor, dar cand se ducea la Biblioteca Municipala si se pierdea printre rastelele burdusite cu carti era coplesit de un sentiment de frustrare. Stia ca intr-unul din rafturi se gaseau precis niste romane si povestiri care l-ar fi facut fericit, dar care erau acesta, nu-i spunea nimeni. "Ce cauti tu, mai baietel?", il intreba supraveghetoarea, cand il vedea ca ramanea ca hipnotizat in fata rastelului cu autori clasici. Codin Antonescu se uita la romanele groase, in mai multe volume, convins ca unul din ele era exact ce cauta.

Ce ciudata e viata, la unsprezece ani, Codin Antonescu gandea la fel ca un batran de saptezeci, care citise cam tot ce merita sa fie citit: un roman gros era precis mai bun ca unul subtire, fiindca numai un om foarte destept, care stia la ce munca se inhama, care stia ce pierde si ce castiga, trudea zece ani la o carte.

"Hai, nu te mai uita atata - il sfatuia supraveghetoarea, cand Codin Antonescu facea ce facea si tot la «Razboi si pace» se intorcea - ca nu-i de tine. E pentru oameni mari". Totusi, fiindca baiatul i l-a cerut, supraveghetoarea i-a dat volumul unu. "De proba", a zis femeia. Codin Antonescu s-a inchis la el in camera si s-a pus pe citit. De ce-i era frica mai mult, s-a lamurit inca de la primele pagini ca nu era cazul sa-i fie frica. Intelegea tot ce citea. Si ce intelegea ii placea. Partea proasta era ca statea ore intregi cu nasul in carte, dar numarul paginilor care-i mai ramaneau de citit parca crestea, in loc sa fie din ce in ce mai mic.

Codin Antonescu a biruit volumul unu din "Razboi si pace" in sase dupa-amieze. S-a intamplat sa-l termine intr-o sambata. De mandrie, ii venea sa zboare. De fapt, a si zburat nitel pe deasupra cartierului, numai ca toata lumea privea la televizor, la meci, si nimeni nu se uita pe fereastra la baiatul care plutea lin printre blocurile cu zece etaje. Codin Antonescu a invins toate cele patru tomuri ale marelui roman al lui Tolstoi in treizeci si sapte de zile. La sfarsit, stors de puteri, insa multumit ca biruise, a stat in fata oglinzii doua ceasuri. De dincolo de sticla nu-l mai privea un pusti cu nasul plin de bubite, furios pe tot ce vedea, ci un ostas roman cu pieptul plin de zale aurite si coif batut cu pietre pretioase. Luni de-a randul, Codin Antonescu a zburat in alte lumi. Ai lui credeau ca elevul cuminte, care nu scotea o vorba, care cum venea de la scoala manca si se incuia la el in camera, era tot acel Codin Antonescu pe care-l stiau de cand se nascuse, in vreme ce scolarul tacut si cu toate lectiile facute din a VIII-a C calatorea in niste lumi minunate, in cele trei volume din "Jean Cristophe", in cele doua volume din "Pe Donul linistit", in tomurile de sute de pagini pe care, in afara de el, nu le mai cerea nimeni pentru acasa: "Costele - ii spunea mama lui Codin sotului ei - tu vezi cum s-a lungit deodata copilul nostru? Ce-o fi asta? Se inchide la el, cu cartoaiele alea grele si creste si tot creste...". "Lasa-l in pace - raspundea domnul Antonescu - ce, vrei sa ramana scund ca mine? Sa citeasca, daca ii prieste".