Boala creşterii fără proptele

Despre bolile economiei româneşti discutăm de două decenii. Au fost stabilite diagnostice şi prescrise tratamente. Unele diagnostice au lovit ţinta, altele au fost formulate aiurea. Unele au fost luate în seamă, altele ignorate. Din nefericire, chiar dacă de cele mai multe ori diagnosticul a fost exact, n-au fost administrate întotdeauna cele mai bune medi­camente. Aşa că nenumărate boli n-au fost niciodată vindecate. Iar problema cea mai gravă, de care ne-am lovit în anii cu PIB pozitiv, chiar şi în cei de boom, s-a dovedit a fi creşterea economică ne­să­nă­toasă. Sau, pe înţelesul tuturor, creştere "fără prop­tele", nesusţinută nici de eficienţă, nici de productivitate şi nici de performanţe economice. În toamna lui 2008, în România, forţele angajate în arena electorală s-au rezumat la afirmaţii vagi despre în­să­nătoşirea economiei. N-au fost propuse soluţii optime. Excep­ţiile fiind pu­ţine. Economia fiind con­si­de­rată un teritoriu arid, oratorii angajaţi în lupte politice au preferat să fugă din calea ei, de teamă să nu devină plictisitori. Sau şi mai rău: să nu-şi dea pe faţă fragilitatea cunoştinţelor în ma­te­rie. Nici electoratul nu s-a prea arătat dispus să arbitreze astfel de dezbateri. În general, socie­ta­tea noastră n-a căpătat încă deprinderea să anali­ze­ze ma­rile teme legate de viaţa noastră economică.

Numai că lumea se schimbă. După numai un an, pe fondul crizei, actorii alegerilor de astă-toamnă, în plină dezbatere legată de împărţirea puţinelor noastre resurse bugetare, s-au văzut nevoiţi să aducă dovezi că pot să diagnosticheze corect bolile economiei şi să prescrie medicamente eficiente. Baza fiind însă, în acest moment, finanţarea externă. Tema creşterii fără proptele continuă să fie actuală. În focul unei crize duble, a unor ţări şi a unui sistem, o criză de mare amploare, propagată pe trei trepte - o criză macroeconomică clasică; o criză a structurilor financiare; o criză a gestiunii dezvoltării - sănătatea creşterii economice ne preocupă cu deosebire. Mai ales că acum, în anul 2010, îşi fac loc teorii noi. Ori se reaprind opinii ce s-au mai vânturat în anii trecuţi. Pentru că ni se înfă­ţişează, iată, ideea că ar fi bine să i se injecteze creşterii economice o doză în plus de inflaţie. Ca să se umfle mai repede.

Între bolile economiei, de care populaţia se teme, inflaţia n-a fost încă detronată de pe primul loc. Oamenii ascultă amenin­ţă­rile cu noi scumpiri, rostite de voci interesate, şi chiar dacă nu se mai sperie ca altădată, o îngrijorare tot îi cu­prin­de. Aşa că ei se tem de inflaţie. Se tem şi de şomaj, se mai tem de reducerea cheltuie­lilor buge­tare, dar se tem întâi şi întâi de creş­terea pre­ţurilor care lo­veşte întreaga populaţie. Pe când şomajul, tăierile de salarii sau de prime, chiar scăderea cheltuielilor bugetare în general lovesc doar anumite sfere ale populaţiei. A aduna, deci, mai multă inflaţie, ca să obţinem un plus de creştere economică, ar fi o du­blă eroare. Creşterea ar fi şi mai nesănătoasă, iar populaţia şi mai puternic lovită. Nu de mai multă inflaţie are nevoie creş­terea economică; ci de mai multă restructurare. În plan intern, reforma structurilor economice este singura şansă, singura mă­sură în stare să însănă­to­şeas­că economia. Ţel im­po­sibil de atins fără concurenţă, fără eficienţă, mai ales fără muncă bine organizată, care să aducă profit. Ce s-a obţinut până acum? Companiile s-au rezumat cu deosebire la restructurări de personal. Nu­mai că, singure şi anevoioase, astfel de restruc­tu­rări nu pot rezolva problema. Numai o combinaţie optimă, cuprin­zând restructurări în produc­ţia de bunuri, plus noi servicii, noi investiţii, care să asigure locuri de muncă pentru disponibilizaţi şi să urce standardul de viaţă în societatea românească, poate asigura ieşirea din criză şi creşterea sănă­toa­să de care avem nevoie.