x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Brandul de ţară (II)

Brandul de ţară (II)

de Cristian Crisbăşan    |    22 Aug 2010   •   00:00
Brandul de ţară (II)

De câte ori am fost plecat în străinătate, mi s-a întâmplat să fiu întrebat dacă nu cumva sunt din Italia, Portugalia, Spania, Argentina etc... Niciodată din România. Prin aprilie 2006, savurând un "café-crčme" la Cafeneaua Vesuvio de pe Champs élysée din Paris, m-a abordat o chelneriţă în vârstă, foarte simpatică şi cumsecade. La câteva zeci de metri de noi, lângă gura de metrou, era un mare grup de cetăţeni români de etnie romă: bărbaţi, femei, copii. Cerşeau într-un mod foarte pitoresc: gălăgios, cu acordeon şi destul de agresiv - abordau mai toţi trecătorii.

Chelneriţa ne-a întrebat - eram cu soţia şi copiii - dacă suntem din Italia. I-am spus că nu, din România. A rămas stupefiată: "Voi sunteţi români!?! Nu se poate! Păi... ăia sunt români!", a zis ea arătând spre grupul gălăgios de... mda... cetăţeni români.
"Nu, doamnă!", i-am răspuns zâmbind politicos, "noi suntem români de cetăţenie română. Cei de acolo sunt... romi de cetăţenie română. Aşa cum şi dumneavoastră aveţi etnici arabi, africani, turci, albanezi, vietnamezi sau chinezi de cetăţenie franceză".

Spre deosebire de italieni, autorităţile franceze au administrat mai bine situaţia emigranţilor români ilegali - fără scandaluri majore care să genereze în Franţa curente de opinie antiromâneşti violente precum în Italia.
Deja, din 2008-2009, grupurile de imigranţi romi - prezente peste tot în zonele turistice din capitala franceză - începuseră să dispară progresiv. Iar în iulie 2010, în cinci zile petrecute la Paris nu am mai văzut nici un astfel de grup.
Dar tot am fost luat drept altcineva: de data asta portughez sau spaniol. Nu mă îmbrac diferit şi nu mă comport altfel la Paris decât la Bucureşti. Este clar, în schimb, că francezii mă percep corect ca fiind de origine latină.

Cred că diferenţa de imagine vine din altă parte. Şi nu mai este deloc vorba despre etnicii romi, ci despre un anumit tip de turişti români. Ostentativi, gălăgioşi, fuduli, insistenţi, indolenţi, îmbrăcaţi într-un anume fel şi manifestând un anumit tip de atitudine. Şi îmi dau seama din percepţia francezilor că unul ca mine, de exemplu, nu se încadrează în această tipologie.

Dar ştiu ce alt tip de compatrioţi m-au enervat PE MINE: publicitarul notoriu, îmbrăcat în roşu-alb-albastru (ca să se ştie că a fost la Paris), vorbind tare să audă lumea ce mare este el, ce conturi a mai câştigat, ce relaţii are şi ce de căcat sunt alţii - de obicei concurenţa; "business-woman" de Dâmboviţa arogante, acre, preţioase, suite pe tocuri înalte cui, cărora le pute totul şi n-au loc de nimeni - şi-au făcut shoppingul din duty-free şi îşi poartă ostentativ şi deranjant multele sacoşe imense aurii-argintii-negre-mov cu branduri celebre; familiile cu copii care exasperează personalul din avion şi pe ceilalţi călători; cei care îşi iau multe genţi sau geamantane mici să le poată ţine în avion, ca să nu-şi mai aştepte bagajele la aterizare (şi dacă te sui în avion după ei, nu mai ai unde să-ţi pui unicul tău bagaj mic de mână); cei care efectiv PUT, chiar dacă sunt îmbrăcaţi relativ bine; cei care în timpul zborului stau în picioare pe culoar şi pălăvrăgesc tâmpenii între ei, ore în şir, cu voce tare, ca în tren; cei care au cereri absurde, nu înţeleg cele mai elementare lucruri sau au mereu ceva de comentat, criticat sau reproşat; cei care nu-şi închid mobilele şi nu-şi leagă centurile de siguranţă; cei care fac mizerie; cei care se bagă în sufletul tău ca să facă conversaţie; cei care din prostie generează cozi interminabile la check-in, pentru că nu ştiu pe ce lume se află; cei care ţi se bagă în faţă la coadă; în fine, personalul aeroportuar român cu uniforme triste, cenuşii şi urâte, blazat, plictisit, acru sau arogant şi care abia mormăie printre dinţi...

×
Subiecte în articol: dreptul la excepţie