Caiet de subiecte

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Uneori, cînd mă mir ce deştept pot să fiu şi cum am eu soluţii la toate problemele – îmi spune un om de afaceri –, mă întreb ce soluţie aş fi avut dacă mă năşteam ţigan. Un alt bărbat, care-şi judecă atent fiecare pas în viaţă, spune că într-un fel a fost un om norocos, întrucît a avut mereu de ales. Numai că, adaugă el, talentul meu a fost să aleg tot timpul prost.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Uneori, cînd mă mir ce deştept pot să fiu şi cum am eu soluţii la toate problemele – îmi spune un om de afaceri –, mă întreb ce soluţie aş fi avut dacă mă năşteam ţigan. Un alt bărbat, care-şi judecă atent fiecare pas în viaţă, spune că într-un fel a fost un om norocos, întrucît a avut mereu de ales. Numai că, adaugă el, talentul meu a fost să aleg tot timpul prost.

Un pictor foarte dotat, care n-a reuşit să-şi facă un rost în Bucureşti, a revenit pentru o vreme, gîndea el, în tîrgul natal, ca să aibă măcar unde locui. La bătrîneţe, recunoaşte cu obidă: "M-a învins provincia. L-a învins pe artistul din mine cu mijloacele cele mai simple: am avut ce mînca şi unde dormi".

Cu mulţi ani în urmă, fiind repartizat cu slujba la Galaţi împreună cu o fată care voia să ne căsătorim, am procedat la o abjecţie pozitivă. Există şi astfel de rezolvări, cînd un bine e de fapt un rău. Eram prea tînăr pentru un mariaj şi prea lipsit de curaj ca să-i spun direct că n-am de gînd să mă însor cu ea şi să mă stabilesc în provincie. Fata ar fi vrut să dea examen la Institutul de Arhitectură, însă anii treceau şi toate dovedeau că renunţase, în sinea ei, la idee. Abjecţia a constat în aceea că m-am arătat sceptic. N-ai să intri niciodată la Arhitectură, i-am zis, nu te duce capul. Scepticismul meu a ambiţionat-o într-un asemenea grad, că a dat examen şi a fost admisă. Cînd şi-a dat seama că marcam în acest fel despărţirea, era prea tîrziu. Pe atunci, pentru o studenţie la Arhitectură fetele renunţau şi la un soţ cu acte, nu doar la unul virtual. După 20 de ani, stabilită de acum în Canada, mi-a trimis o scrisoare care conţinea două cuvinte: "Te detest". Scrisoarea, în loc să mă mîhnească, m-a făcut să mă simt despovărat de o vină. Nu-i de colea să te deteste cineva 20 de ani pentru o faptă bună.

Mă pregătisem pentru un ceas nesfîrşit de stat degeaba, îmi organizasem aşteptarea ca pe un medicament rău la gust, pe care ar fi urmat să-l iau în hapuri mici, apoi am aflat că voi sta degeaba şapte ore. Atunci mi-am reorganizat noua aşteptare ca pe o veghe între două trenuri şi timpul n-a mai avut gust de medicament. Dovadă că timpul e numai în capul nostru, că timpul e gol sau plin după cum sîntem şi noi.

Aş vrea să pot spune, la un vernisaj, că artistul n-are decît un talent pricăjit, că e incult şi c-ar fi mai bine pentru toată lumea să încerce altceva. Mi-ar plăcea să văd cum se indignează invitaţii şi cum părinţii artistului mă privesc mînioşi, întrebîndu-se ce-i de făcut, să mă dea afară, sperînd că publicul va considera incidentul cu bunăvoinţă, sau să pună capăt prezentării şi să treacă direct la sandvişuri şi la băutură. N-aş vrea să mor înainte de a proceda măcat o dată nu curajos, ci normal, spunînd lucrurilor pe nume. În artă, e din ce în ce mai greu să spui lucrurilor pe nume. Superi pe toată lumea. Lansările de carte, vernisajele, premierele, petrecerile culturale n-au fost inventate pentru promovarea unor adevăruri. Dimpotrivă, pentru adevăr, ocaziile sînt altele, şi nici acelea foarte multe. Dacă nu rezişti ispitei, ca în schimbul unei cinstiri de moment şi cîteodată şi al unui onorariu, să te dedai unui discurs mincinos, plăteşti pentru asta toată viaţa.