”A căuta, într-un anume fel înseamnă să fi găsit deja. Ne dorim ceva ce deja cunoaştem, altfel de unde ne-ar veni ideea? Am cunoscut cu toţii ”momente înstelate” în existenţa noastră care mărturisesc, oricare ar fi dimensiunea nopţii noastre, că lumina există. ”Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”. Astfel, însăşi mişcarea căutării constă în a se deschide mai mult la ceea ce este deja prezent, dar ce noi nu cunoaştem încă suficient. ”Există printre voi cineva pe care nu îl recunoaşteţi”, le spunea Ioan Botezătorul discipolilor. Există printre voi o Prezenţă ce trebuie recunoscută şi afirmată. A căuta – a găsi înseamnă să te deschizi mai mult la ceea ce - dintotdeauna - ne-a fost dat”, spune Jean – Yves Leloup în cartea sa, ”Aşează-te şi mergi – Elogiul călătoriei interioare”(Ed. elena francisc).
Căutarea, în aceasta stă călătoria vieţii noastre, în ea pare să se ascundă fericirea. Nu atat în ţel ne e sensul, deşi avem nevoie mereu de un ţel. Avem nevoie să ştim încotro ne îndreptăm. În viaţă e ca într-o călătorie obişnuită; nu mergi nicăieri dacă n-ai decis, dacă n-ai ales deja destinaţia. Te poţi învărti inconştient prin lume, poţi alege să te laşi dus de drum, dar şi asta-i o alegere, şi-n această abandonare e o decizie, e un ţel. Dacă vrei să mergi la mare trebuie să ştii că mergi la mare, să alegi un drum, un program, să faci nişte mişcări pentru asta. Noi ştim unde vrem să mergem, dar ţelul e o componentă, o parte a călătoriei noastre; mult mai importantă e călătoria în sine. Dacă n-ar fi ţelul, dacă n-am şti unde mergem, dacă n-am cunoaşte deja destinaţia, n-am merge nicăieri, poate n-am fi aici şi acum, în această zi, în această experienţă misterioasă numită ”viaţa noastră”. Aşadar, noi suntem editorii propriei călătorii, noi suntem scenariştii şi regizorii ei, ceea ce face ca lumea în care trăim să fie aceeaşi lume pe care o cunoaştem în interiorul nostru deja. Căutăm lucruri pe care le vedem cu ochii sufletului şi ai minţii, căutăm iubirile pe care le vedem posibile lăuntric, căutăm tensiunea sau relaxarea în care existăm deja. Căutăm Prezenţa despre care vorbea Ioan Botezătorul doar atunci cand am găsit-o deja, căci negăsind-o în interior nu avem cum s-o identificăm în afară. Hristos ar putea fi vecinul nostru, ar putea păşi pe aceleaşi cărări pe care păşim şi noi, cum se întampla acum două mii de ani, dar cum l-am putea recunoaşte fără să-l fi găsit în experienţa lăuntrică?
Iubiţii pe care-i căutăm în lume nu pot fi percepuţi ca reali, frumuseţea nu poate fi recunoscută, vindecarea nu este posibilă, izbanda, lumina, divinul, fericirea, mila, compasiunea şi răbdarea răman concepte, imposibil de pus în practică atata vreme cat ele nu sunt ţeluri lăuntrice, cată vreme nu le desenăm în interior, cum arhitecţii îşi desenează clădirile. Totul este posibil cu o condiţie; să ştim că-i posibil şi să ştim că noi suntem călătorii, noi suntem cei ce ne deplasăm spre scopul pe care îl cunoaştem deja lăuntric. Să ajungem la iubire înseamnă să iubim şi, pe drumul către iubirea pe care am văzut-o posibilă să acceptăm că ne abatem şi ne distorsionăm percepţia, ca şi trăirile, şi experienţele doar în clipa în care...noi nu iubim. Aşteptarea de a fi iubiţi sfărşeşte întotdeauna în decepţie, aşteptarea continuă de a primi ne induce frustrare şi nelinişte, căci drumul către dragoste trece doar prin dăruire şi prin trăirea iubirii în noi înşine. Dacă n-o avem în noi, cum am putea s-o vedem în lume? Dacă nu-i frumos în gand, cum să vezi ceva frumos în lume? Dacă nu-i candoare în interior, cum s-o recunoşti într-un copil? Iată de ce e atat de important să visăm în noi, să vedem că-i posibil tot ce-i mai bun, căci aici e locul tainic în care se ascund ţelurile şi către ţelurile acestea ne deplasăm apoi, precum eroii, bucurandu-ne de frumuseţea propriei călătorii prin existenţă.