Calvarul de dupa cadere

Maria Maresal Antonescu, sotia Conducatorului si presedinta Consiliului de Patronaj, e o vedeta a anilor 1941-1944. E chiar si o atotputernica, daca ne gandim la influenta discreta, dar fatala a nevestelor asupra barbatilor ajunsi sefi. La ancheta din 18 aprilie 1946, Avram Bunaciu o pune sa relateze ce-a facut dupa 23 august 1944. Din relatarea din celula a Mariei Maresal Antonescu, abia intoarsa in Romania, ca si sotul, din Rusia, rezulta ca o saptamana a ramas la Snagov, unde locuise cu Maresalul. Fara lumina, fara electricitate. Cum nu se mai putea sta in astfel de conditii, ofiterii "de la cabinetul lui barbatul meu" o sfatuiesc sa mearga la Herculane. Pleaca cu automobilul din Bucuresti, dar, la Herculane, comandantul jandarmilor ii spune ca-i imposibil sa treaca spre Orsova. De aici incepe calvarul celui cazut de la putere, genial descris de Shakespeare in Regele Lear. Povesteste Maria Maresal Antonescu:

"Am ajuns la Targu Jiu si nu stiam unde sa ma duc. Secretara mea, dna Negulescu, a zis sa ma duc sa vad poate ne primeste dna Iunian. Ea m-a primit. A fost foarte gentila. M-a primit in casa. Cum m-am dus acolo, am cazut bolnava si a chemat doctorul. Dupa o saptamana, dl prefect mi-a trimis vorba ca trebuie sa parasesc Targu-Jiu si sa plec in alta parte. Sa ma duc la tara. Unde sa ma duc cand nu cunosteam pe nimeni? Doamna Iunian a zis: "Eu am o cunostinta". Prefectul a zis ca este la Rosia o proprietate unde m-as putea duce. Acolo, intr-o rapa, era o casa, de unde au iesit doua doamne, care mi-au spus ca nu ma pot primi: "Doamna, avem copii, suntem zece persoane, este imposibil sa va primim". Am plecat la Negoesti. Doamna Staicu a fost foarte surprinsa si, dupa o saptamana, au venit un colonel rus si un ofiter de jandarmi, care m-au arestat. De acolo, m-au dus la Targu Jiu, la Hateg; apoi la Stefanesti am stat zece zile, dupa aceea la Dobresti am stat doua zile; m-au dus apoi aici, in Bucuresti, in Aleea Zoe, o saptamana; apoi in Str. Mussolini, doua luni; apoi in Str. General Manu, 4 luni. La 18 martie 1945 am plecat in Uniunea Sovietica. Am plecat cu doamna sarba, care era inchisa".

Nu prea diferit a fost drumul atotputernicilor comunisti in 22 decembrie 1989. Nicu Ceausescu era prim-secretar la Sibiu. Ratacirea sa de dupa cadere se contureaza pregnant din declaratiile la ancheta, din marturiile Danielei Vladescu, iubita din decembrie 1989. Insotit de sase ofiteri de Securitate, inca primul secretar pleaca la aeroport, dandu-si seama ca nu mai are nici un rost sa mai ramana in sediul pe cale de a fi luat cu asalt de catre demonstranti. Aici, el se pune pe asteptat elicopterul.

Vehiculul salvator intarzie. In jur crestea incordarea. Pana la paroxism. Soseste intre timp si Daniela Vladescu. Nicu o sunase la 12:30, spunandu-i sa ia bagajele si cateva lucruri de-ale lui si sa vina cu o masina la aeroport. Mai sperau in cursa de Bucuresti. Unii il sfatuiau sa nu mearga in Capitala, ci sa fuga. Nicu respinge sfatul. Decide sa plece la Bucuresti. Voia, sarmanul, sa se puna la dispozitia noilor autoritati! Nu banuia ca, in scurt timp, Televiziunea Romana, devenita gura de foc a diversiunii mediatice, difuza stiri despre cum a ordonat el macel la Sibiu si, mai ales, despre cum a luat el copii drept ostatici (!). Marturiseste Daniela Vladescu: "Am hotarat atunci sa mergem cu masina mea inapoi la Bucuresti". Cum se intampla de regula in astfel de imprejurari, femeile isi pastreaza sangele rece, pierdut de barbatii pana atunci autoritari. Daniela Vladescu merge la garaj cu unul dintre insotitori, ia masina (nu se stie daca farurile fusesera revizuite) si porneste spre aeroport sa-l ia pe Nicu. Insotitorii nu dezmint conditia de slugi fricoase: "Nici unul dintre insotitori nu a vrut sa mearga cu noi". Cu "autoturismul marca Oltcit nr. 4-B-312, condus de prietena mea, Vladescu Daniela" (declaratia lui Nicu), fostul sef al judetului, atotputernicul fiu al lui Nicolae Ceausescu, o porneste spre Bucuresti.

Seara, pe la 7:00 si jumatate, masina e oprita de un baraj in dreptul Aeroportului Otopeni. Nicu e recunoscut, urcat intr-un autobuz si dus la televiziune. Aici e infatisat lumii, in direct, ca un ticalos. Sunt si alte numeroase exemple de avataruri dupa cadere ale atotputernicilor din Istoria Romaniei: Carol al II-lea, dupa abdicare, membrii guvernului Antonescu, membrii Comitetului Politic Executiv. O lectie de intelepciune pentru toti cei care se cred eterni la putere.

.

.

NIMIC NU SE PIERDE

2 ianuarie 1934. Inmormantarea premierului I.G. Duca, asasinat de un comando legionar pe peronul garii din Sinaia. In imagine: Nadia Duca, sotia celui disparut, si fiul, George Duca. Fiul va face o cariera diplomatica deosebita. Anul 1944 il gaseste la Stockolm, pe postul de consilier de Legatie. Face parte din grupul de conspiratori de la Ministerul Afacerilor Straine, grup condus de Grigore Niculescu-Buzesti. Va ramane in exil, unde isi va scrie si isi va tipari memoriile sub titlul "Cronica unui roman in secolul XX". .

.

.

LUMEA PRIN CARE TREC

Escrocheria disperarii M-a batut la cap Geta Dimisianu sa recitesc sau sa citesc (daca n-am facut-o pana acum) "Ipocrizia disperarii", eseuri sarcastice ale lui Teodor Mazilu. Le-am citit. Nu m-au dat afara din casa. Ma asteptam la mai multa rautate de la un asemenea titlu. Pariasem indeosebi pe eseul "Ipocrizia disperarii". Dandu-l gata in doi timpi si trei miscari, deoarece e scurt, are doar o pagina si ceva, m-am gandit c-as putea sa scriu si eu un eseu asemanator. L-as intitula, totusi, "Escrocheria disperarii". Teodor Mazilu crede ca exista o ipocrizie a disperarii. Se intemeiaza pe un lucru de bun-simt: disperarea, ca sa fie sincera, ca sa porneasca din radacini sufletesti, trebuie sa duca la acte iremediabile. Cum ar fi, de exemplu, sinuciderea. Or, tocmai cultivatorii de disperare scrisa sau vorbita marturisesc o rara pofta de a trai. De la acelasi bun-simt plecand, eu cred insa ca disperarea ascunde nu atat ipocrizie, cat escrocherie. Un autor de trei frunze, fara o alta opera decat o brosura de foiletoane, si-a publicat recent un jurnal. Se presupune ca jurnalul apartine intimitatii. Il scrii noaptea tarziu, iesit complet din marca diurnului, in halat sau pijama, deoarece costumul si cravata nu te exprima decat fals, in varianta de om iesit in lume. Iti transcrii starile, gandurile, fulgerarile de sentiment, ideile mijinde de care n-ai avea curaj peste zi. Sunt notele unei alte lumi, numai a ta, deosebita de cea pe care ti-o pui in scena cand ai inchis usa in urma ta, o lume ce-ar putea descumpani daca s-ar face stiuta de altii inainte de a trece in nefiinta. De aceea, adevaratele jurnale se publica la multi ani dupa moarte, si atunci nu fara precautii, din riscul de a nu dezamagi prin noua, necunoscuta ta fata. Intelectualul cu pricina, altfel sangeros om de afaceri, desfide astfel de pudori. Isi publica jurnalul de anul trecut, gata sa ne convinga c-ar fi in stare sa-si publice si jurnalul de anul viitor, pe care nu l-a scris, deoarece nici nu l-a trait. Mai grav, el o face pe disperatul, plimbandu-si de la o fila la alta smiorcaielile pe tema disperarii de a fi, o face pe disperatul in timp ce plimba printre boscheti gasculite romantice, carora le-ar putea fi tata, ba chiar si bunic. Si asta in timp ce sta in fotoliul unei edituri prospere. Este escrocheria disperarii. Din disperarea bine mimata, omul si-a tras banisori buni. Inca vreo cateva disperari tiparita si-l vom vedea cu iaht si aeroplan.

.

.

BARFE

Amantii Anei Pauker Petre Pandrea, in Memoriile mandarinului valah, despre cum si-a devorat amantii Ana Pauker: "N-a fost generalul Nicolae Cambrea, conducatorul glorios al diviziei Tudor Vladimirescu, care a cucerit Debretinul, a ajuns la portile Budapestei, a fost ranit si a pornit asaltul ultim spre muntii Tatrei? Reactionarii ii spuneau lui Nicu generalul Cambrea-Debretin, caruia i-a intrat… Debretinul in popou, debretinii fiind niste carnati grosi, unguresti, papricati si usturoiati. Pe urma, i-a mai bagat Ana Pauker inca un carnat, carnatul las al arestarii si degradarii militare. De ce? Ratiunea invidiei politice si sociale nu cunoaste nici o ratiune. Ana Pauker fusese, pare-se, amica sa intima prin Rusia, prin bordeie, cand au constituit divizia pandurilor. Nicu Cambrea avea specialitatea israelitelor in gusturile sale intime, la pat. Cu Ana Pauker i s-a infundat. Aceasta femeie - ca o neagra paienjenita - avea faima ca-si devoreaza barbatii la pat. L-a devorat pe Marcel Pauker, sotul neconsolat de evolutia evenimentelor revolutionare in Rusia, executat ca… trotkist. L-a devorat pe Lucretiu Patrascanu, unul din primii sai amanti de studentie. L-a devorat pe Kiva Ornstein, mort in Vacaresti. Am stat langa el, in ultimele zile, pe paturi de spital, si n-o mai scotea din "Curvana Pauker"." De retinut de aici explicatia caderii si arestarii lui Lucretiu Patrascanu in 1948. Ce simplu e! Cum se cumpara presa In 1920, Adevarul si Dimineata sunt cumparate de Aristide Blank de la Constantin Mille. Bancherul e membru al Partidului Liberal. Politica prin noi insine, sustinuta crancen de Vintila Bratianu, il supara. El e pentru patrunderea capitalului strain. Ca sa-si promoveze ideile, se gandeste sa cumpere un trust de presa. Si, totusi, independenta celor doua ziare de prestigiu n-a fost pusa la indoiala nici o clipa. In vara lui 1936, Adevarul trece din nou printr-o criza financiara. Campaniile Universului , insotite de zgomotoase manifestari de strada, lovesc serios institutia din Sarindar. Proprietarii il vand unui grup financiar de nuanta liberala. Care prefera sa ramana in umbra. Promisiunea de a nu schimba directia ziarelor Adevarul si Dimineata a fost respectata. Interesant e ca au fost scosi in fata, ca interpusi, doi jurnalisti din redactie: Barbu Branisteanu si Brumfeld, care se ascundea sub pseudonimul Scrutator.

.

UN SECOL IN IMAGINI

Lenin Si Stalin, in varianta de statui . . . .