Cămaşa de forţă a fermecătorului miel Vasilică

Petreceri mondene, ochelari de firmă, dulapuri colosale cu haine scumpe, adăpost luxos, mâncare specială, zgardă cu diamante. Sau simfonii în aer liber cu ceilalţi prieteni, oase chioare luate de la "restaurantul cu autoservire" din colţul străzii, blană naturală îmbâcsită cu grijă, colier din sârmă unicată. Un animal, două sorţi. Viaţă de câine!

În metrou, în drum spre redacţie, aceleaşi feţe mohorâte ale oamenilor care, de plictiseală, analizează fiecare centimetru de piele şi haină al fiecărui călător cu care împarte "nesimţit" vagonul. Până aici, nimic nou. După două staţii, maratonul de "cucerire" a singurului scaun liber e câştigat de un tânăr de circa 20 de ani, în ale cărui braţe stă tolănit un ursuleţ de pluş.

Bizar e faptul că ursuleţul e înfăşurat cu multe păturici şi imobilizat de frânghii strânse puternic, trei la număr. După câteva secunde, opaa! Ursuleţul... clipeşte. Şi clipeşte al naibii de des! E de fapt un miel viu, înfofolit până în gât. E drept că afară e ger, dar de ce ţine animalul, inofensiv din naştere, în acea cămaşă de forţă? Răspunsul apare imediat: convinsă că va mângâia mielul, o copilă se apropie cu paşi hotărâţi, dar e oprită de cuvintele aruncate de tânărul cu subtilitatea derizorie. "Băi! 10 mii dacă vrei să îl atingi pe Vasilică!".

Profitorul se foloseşte de şarmul lui Vasilică (cred că îmi permite să îi spun şi eu aşa) cu scopul de a obţine ceva "caşcaval". Urât! Ziua bizară nu se opreşte aici. În acelaşi vagon, vis'a'vis de fermecătorul Vasilică, un nene loveşte degajat o plasă tare neastâmpărată, colorată, din care ies, pe rând, sunete deloc cunoscute. Nu vreau să-mi închipui ce balaur înlănţuit, la fel de malefic precum cuceritorul Vasilică, clipeşte în punga lovită cu pumnii de bărbat. Parcă iau parte la înregistrarea videoclipului piesei "Pumnii mei minte nu are"...

Tuturor ne sunt dragi, într-o anumită măsură, animalele. Pe de o parte sunt aceia care le dispreţuiesc mult prea agresiv. Tinerii torturează şi batjocoresc câinii, pentru a arăta cine e şeful, copiii îi urechează. La ce folos? Mai mult, chinezii îi mănâncă. Astfel, unele vietăţi sunt numite animale de companie, altele cină. De cealaltă parte, limitele sunt nemărginite în ce priveşte "confortul" patrupedelor, iar libertatea acestora este sugrumată pe de-a-ntregul. Se numeşte iubire împodobirea la propriu a căţeluşilor cu şapcă, botoşei, bentiţe roz, cerceluşi, rochiţe cu sclipici? Sau legănarea sufocantă în genţi neautentice la evenimente mondene?

Întrebată ce opinie are în legătură cu aceste fapte ale oamenilor, studenta Alexa M. a răspuns că "actele de cruzime faţă de animale sunt intolerabile, iar cei capabili de asemenea gesturi nu pot fi numiţi oameni. Cât despre extrema cealaltă, nu cred că acestea au nevoie de hăinuţe din mătase şi tunsori în trepte şi dacă ar putea vorbi, cred că ar fi de acord cu mine. Mi se pare un gest exagerat să-ţi transformi animalul de companie într-un accesoriu în ton cu moda. Ca să nu mai zic că poate fi traumatizant pentru el".

"Nedreptăţile groaznice şi suferinţele induse animalelor nevinovate şi credincioase formează cel mai negru capitol din întreaga istorie a umanităţii", parafrazându-l pe Edward Augustus Freeman. Aşadar, câtă nevoie au necuvântătoarele de bazaconiile acestea?