Campionul mondial la bambilici

Poate că nu ştiaţi, dar campionul mondial la ultima ediţie de bambilici e un român. Mulţi nu cred c-ar putea exista un joc de cărţi mai simplu ca Popa prostu’. Ei bine, există, pentru că nimeni n-a stabilit treapta de jos a prostiei. Exact cum în chimie fiecărui acid îi corespunde o bază, tot aşa la jocul cel mai complicat, cum ar fi bunăoară bridge-ul, îi corespunde unul de o simplitate dezarmantă: bambiliciul.

Poate că nu ştiaţi, dar campionul mondial la ultima ediţie de bambilici e un român. Mulţi nu cred c-ar putea exista un joc de cărţi mai simplu ca Popa prostu’. Ei bine, există, pentru că nimeni n-a stabilit treapta de jos a prostiei. Exact cum în chimie fiecărui acid îi corespunde o bază, tot aşa la jocul cel mai complicat, cum ar fi bunăoară bridge-ul, îi corespunde unul de o simplitate dezarmantă: bambiliciul. Românul campion mondial la cel mai popular joc de cărţi pentru persoanele cu mintea odihnită nu e unul de aici din România, cu care să ne mîndrim, ci din New Mexico. Cu el se mîndresc newmexicanii. Cînd a fugit din România, în 1975, nu ţara şi-a părăsit-o, ci meseria. Tata, mi-a mărturisit compatriotul, a vrut să mă facă lingvist ca şi el, numai că eu n-am memorie şi nici simţul limbii. Corect e să spun că am fugit din lingvistică şi că în New Mexico e mai bine, fiindcă nu te întreabă nimeni cum se cheamă limba pe care o vorbeşti. Eu le zic că vorbesc buzoiana de cîmpie, cînd dau de un partener de bambilici mai curios, iar el spune OK.

Spre deosebire de şeptic, care cere oarecare ţinere de minte şi un picuţ de tactică, bambilici nu cere nimic. Doar dă. De aceea e şi atît de răspîndit. Îi dă prostului sentimentul că şi el ar putea fi cîştigătorul. Statistic, după o noapte de bambilici, rezultatul final e egal. Sau aproape egal. Cu cît joci mai mult, cu atît rezultatul e mai aproape de egal. Fiind acesta atît de egal, jucătorul care pierde de puţin ştie că nu-i mai prost decît adversarul, că îi lipseşte o nimica toată ca să fie mai bun. Bambiliciul e singurul joc care împarte porţii perfect egale de speranţă. Spre deosebire de toate celelalte jocuri de cărţi, la bambilici cel mai mult contează înjuratul. La un Campionat Mondial se înjură în toate limbile. Pentru mine – mi-a zis newmexicanul – înjuratul e ca o spovedanie cu iertare. N-a fost să fiu lingvist, cum voia tata, dar măcar mă bucur de tot ce a creat omenirea în materie de înjurături. De altfel, aceasta e şi recompensa maximă pentru covîrşitoarea majoritate a participanţilor. Încă din calificări pot să-şi verse năduful pe soartă, pe familie, pe slujbă, pe tot ce nu le reuşeşte în nenorocita lor de viaţă.

Ca român mă simt foarte onorat cînd înjurăturile noastre naţionale, în cea mai neaoşă buzoiană de cîmpie, fac mare carieră internaţională. Şi cu toate că numele campionului mondial de bambilici e practic necunoscut în toată lumea, îl admir. Cine are puterea sufletească să abandoneze un drum în viaţă plicticos, pentru altul, care îi dă un mic sentiment de învingător, chiar e un învingător. Nu contează că a lăsat lingvistica pentru bambilici sau ingineria pentru un cîştig sănătos de zidar în Spania. Cunosc atîţia confraţi, din jurnalism şi din scriitorisme, cărora nimeni nu le-a spus niciodată "Domnule, ce bun eşti, nici nu ştii cît te preţuiesc!", încît mă întreb dacă n-ar fi fost mai bine pentru ei să se apuce de bambilici. Jucînd bambilici, oricît ai fi de mediocru, învinsul îţi va recunoaşte superioritatea. Sau norocul. Cînd e s-o iei de la capăt, norocul şi meritul sînt cam totuna. Ce contează e c-ai reuşit să tragi încă un loz la loteria carierei.