Cana cu vin

● A picurat bruma peste ogorul vestejit, albindu-i obrajii supti de neploaia ultimelor luni de canicula. E frig, si-un suierat prelung face sa tremure brazdele, incremenite altminteri. Se-nfioara si plopii de la buza apei, tot mai rariti la frunza. O cioara croncane, blazat si ragusit, in vaz­du­hul pustiu. Vantul ii poarta strigatul in­singurat dincolo de dealurile ple­suve si-l duce asa pana se risipeste in departarea cristalina. Pasesc printr-o vie culeasa nu prea demult. Are las­tarii ravasiti pe razorul framantat de calcatura greoaie a culegatorilor si este potopita de iarba inalta, rosie la tul­pina. Trec pe langa butucii candva incarcati de ciorchini aromati la gust si raman sa-mi rumeg tulburarea. Privesc rascolit vitele-de-vie si, deodata, imi par niste femei despletite in dezordine, imbatranite si abandonate. Nu mai au nimic din frumusetea fra­geda si cocheta dezvaluita de­u­nazi. Cineva le-a furat copiii de la san si parca si-au pierdut mintile. Cata in jur cu privirile ratacite si nu pricep o iota din randuiala nemiloasa a omului. Ma urnesc impovorat din locul in care un nuc sfrijit isi scutura ra­mu­ri­le inca dese. Strivesc sub picior o joarda de vita si o aud scancind de durere. Mi se strange inima de mila bietei fapturi. O lacrima limpede a umezit glodul amestecat cu sufletul ranit al lastarului muribund. Tristete de toamna si campul ce se vaita in nemarginirea melancolica.

● Atunci, in copilarie, ma-marea alegea strugurii cu boaba zemoasa si sanatoasa, nepistosita, si-i aseza in pod, pe foi de ziare. Ii punea la pas­trare pentru iarna ce se ivea intotdeauna la sorocul stiut din timp. Ii rasfira cu grja pe hartia folositoare la orice trebuinta si ii binecuvanta cu voce domoala. Cand cadea in­ghe­tul, si viforul ridica zapada la cer, bu­ni­ca aducea struguri in strachina si ne chema sa-i legumim. Miroseau a camp parfumat, a vara inflorita, boabele acelea prafuite si pomite. Gerul le stafidise, le zbarcise coaja, dar le spo­rise dulceata cat sa ti se topeasca pe limba. Iesea, dintr-o data, Soarele in odaia cu turturi de gheata si vitralii de promoroaca la geamuri. De fapt, ma-marea cara bucaturi de vara tar­zie in strachina de pamant si ni le da­dea sa le gustam. Uneori, cocea pe pli­ta incinsa cocoace de faina de grau si ni le impartea aburinde, sa le man­cam cu strugurii uscati la intuneric. Chiar, cum sa mananci bucati de vara fara paine, cum?
Azi, podurile s-au golit, le-au na­pa­­dit paianjenii, au pierit si taranii, iar viile s-au corcit. Aidoma neamului nostru, atacat de sfoiagul glo­ba­li­za­rii...

● Tata-mare n-a facut niciodata vin alb. Doar rosu, ademenitor si viril, nebunatic. Nici nu se linistea bine din fierbere, ca-l si turna in cana a mare. Iar cana asta, desenata cu rauri si cocosi, sedea mereu, aproape plina, pe masa sau lavita. Bunicul bea un pa­har, doua, la revarsatul zorilor, ina­in­te sa raneasca la oi si sa potoleasca dobitoacele din batatura. In­ghitea ceva, ca nu bea pe burta goa­la, zabovea ce zabovea prin obor si intra sa mai ia un pahar, doua. Cana nu se golea vreodata, numai in pri­ma­va­ra, o data cu butoaiele din beci. Tatal mamei mele, din Islazul teleor­ma­nean, se imbufna, il simteam posomorandu-se, iar drumurile la pivnita se rareau. Avea insa grija ma-marea sa piteasca, ici-colo, cate o sticla astupata cu dop din cocean batut. O scotea cand nimeni nu se astepta, si tata-mare se imbuna, il vedeam zambind si-si stergea buzele cu podul palmei. A multumire. "Da’ unde o tinusi, Veto, de nu dadui de ea neam?", o lua la ferec, in gluma, pe muierea ce se ingrijise sa-i im­bla­n­zeas­ca zilele. Cat l-am prins in viata pe bunicu’, nu l-am vazut beat si nici mer­gand la mat sa-si cumpere vin ori tuica.

Tarziu, mi-am dat seama ca in jurul canii rase cu vin se aduna intreaga familie, ca intr-un ritual pagan. Toti beau cu acelasi singur pahar, pe care capul casei il randuia de la unul la altul. Se teseau povesti si se urzeau planuri, se sporovaia despre te miri ce, nimic nu le scapa, tuturor le venea randul sa fie scarmanati cu vorba de cei inghesuiti la masa. Un fel de "operativa conjugala", cu bilanturi si dari de seama, cu angajamente si barfe. fii nu se pomenea, iarasi, ca vreun om sa le treaca pragul casei si sa nu fie omenit cu un pahar mangaiat de lichidul miraculos. "Hai noroc si bine v-am gasit! Cutare a..?", incepea musafirul sa depene intamplari din lumea lor stramta. O lume lesne sa incapa in cana cu sangele Domnului din fiecare gospodarie a taranilor de la Dunare...

● Ce paradox! Desi, de la nascare, m-am trezit cu cana de vin alaturi, abia tarziu, prin studentie, m-am incumetat sa incerc irezistibila licoare. Cu adevarat i-am descoperit savoarea dupa ce m-am intors acasa, initiat de "vracii" al caror descantec era in stare sa dezlege spiritul nedeprins cu desprinderea. De aceea, ori de cate ori beau pe indelete din ciobul cu vin, am senzatia ca neamu-mi de plugari s-a sculat din moarte si ma intreaba de una, de alta. Imi cer sa le zic noutati...