Canaliile de după lichele

Pe ei nu-i întreabă nimeni nimic. Pot să cheltuie oricât de mulţi bani publici

Nu-mi puteam închipui, în captivitatea sistemului monopartit, că ţara mea va ajunge, după atâtea sacrificii care-au verticalizat-o, dar şi după atâtea lichele care au vlăguit-o, să suporte asaltul primitiv al canaliilor. Monopartitismul părea cauza acestei multiplicări a lipsei de caracter. Nici pluripartitismul nu e altfel. Din contră, prosperă canaliile de tot felul. Unele din aceste canalii îşi au originea în pântecele şi în căpăţânile unora din acele lichele. Numeroşi fii de foşti nomenclaturişti, veniţi cândva pe tancuri să civilizeze bolşevic România, după ce-i vor fi asasinat ori după ce vor fi trimis în puşcării valori sociale, morale, ştiinţifice, culturale ale acestei societăţi, au dat o fugă în Occident şi s-au întors la masa de după soia, în România, s-o judece. Pungăşie intelectuală de ultimă speţă! Sângele victimelor, de care s-ar fi făcut vinovaţi părinţii lor, s-a întunecat în petele de pe scutecele şi, apoi, pe cămăşile acestor homunculi cu judecată brună şi cu disponibilitate către orice şi oricum. Clismănenii au predat, cât au trăit în ţară, scârboase lecţii comsomoliste nevinovaţilor tineri români, pe care n-au uitat să-i scuipe superior din closetul aeroportului prin care treceau către o lume mai bună.

Dar canaliile n-au avut doar apetituri externe. S-au ilustrat şi diverşi urangutani băştinoşi, cu întuneric reavăn pe creier şi sub unghii păstrând încă urme din sângele victimelor. Ei au pârjolit cât au putut, în anii dogmei (totuşi diferiţi de anii înfloritori ai perioadei) pământurile pe unde au primit investitura de partid şi de stat să conducă. Dar, în anii post-decembrişti, în plină prăbuşire a tuturor înfloririlor, într-o Românie opusă ţărilor cu capitalism luminat, canaliile au folosit toate mijloacele pentru a-şi consolida şi spori averile, după ce împinseseră în marşarier socialismul monocolor, iată că în 20 de ani au reuşit să-i scârbească pe oameni de capitalismul tuturor inegalităţilor, polarizărilor şi feudalităţilor. Din aproape în aproape, au astăzi mai multe şi mai directe influenţe asupra comenzilor statale laxe decât în vremea comenzilor socialiste rigide. Incompetenţa şi răutatea tuturor bobilor şi dăscăleştilor e depăşită de cinismul şi nemernicia băseştilor, bocilor, bercenilor şi videnilor. Ăştia au luat o ţară gata, cu pierderile nemeritate ale perioadelor anterioare, dar ţară. Şi aruncă pe malurile continentului european o cârpă, fără economie, fără bani, fără linişte.

Dictatura canaliilor s-a insinuat peste tot, de la ministere şi până în subsolurile publice. Pe ei nu-i întreabă nimeni nimic. Pot să cheltuie oricât de mulţi bani publici. Pot să-şi angajeze ciracii, sponsorii, şantajiştii oriunde vor ei, cu oricât de mulţi bani, că banii ăştia se pot obţine de la toate categoriile sociale, de la toţi căuzaşii, de la medici şi profesori până la artişti, muzicieni, scriitori, artişti plastici, ziarişti. Infectele canalii îşi fac pantofi din pieile jupuite de pe acest popor. Sunt miliardari în euro, au acces la tot şi la toate, ei şi ai lor, ca Băsescu, dar se bucură să mai pregătească nişte impozite pentru toţi săracii şi dezmoşteniţii soartei. De fapt, din puţinul fiecăruia dintre cei mulţi se înalţă vilele lor la Snagov şi pretutindeni în România, precum se alimentează şi conturile lor, văzute şi nevăzute. Vechii exclamaţii a lui Victor Eftimiu, "M-am săturat de lichele, daţi-mi o canalie!", îi răspunde naiul canalelor portocalii: "Iată, suntem aici. Canaliile suntem noi. Iadul să conteze pe imediata noastră sosire în el!". Numai că noi, astăzi, am putea reformula cererea noastră ultimativă: "Ne-am săturat de canalii, daţi-ne o lichea! Că un om tot nu putem cere!".

Fufinetele, corvetele, borfelinele urcă şi ele, în acest timp, trăit de-a s'curu-n capu', în cele mai înalte magistraturi, ahtiate de oralitate, în birouri, sub birouri şi în paturi. Ele au ajuns la reflexul de a înghiţi, în loc de dorita sămânţă vitală, fragmente de cuvinte. De altfel, sunt şi grăbite. Le aşteaptă duşul şi cariera. Ele au redus drumul bugetului ţării, de la gurile lor la sexele lor. Ele sunt eroinele capabile de gesturile mari, prin care să ascundă, în eventualităţi ameninţătoare, patria în chiloţi. Ele sunt scriitoarele de istorie cu tocul pantofului şi cu cerneala seminală. Dacă vântul din pupa, cu ajutorul marinarului din prora, le va ajuta să pună direct mâna pe cârmă, aceste striptizoaice, aceste lărguţe, cu tendinţe balcâre, baldâre şi balcâze, îşi vor trage manşa de lider direct în utere, pentru un orgasm corespunzător. Lor nu le place decât ceea ce e în relief, inclusiv la nivel de contacte intime, ele îşi fac genţi şi pantofi din epiderma altor popoare, nu se complică ele cu amărâtul de popor român, lângă satele căruia cositoreau părinţii lor căldări. Dar ele n-ar fi ceea ce sunt şi n-ar deveni ceea ce vor să devină, dacă nu s-ar fi înhămat la cărarea dintre genunchii lor sau între buzele lor nişte complexaţi, nişte taraţi, nişte voayeuri murdari de bordel insalubru.

Probabil că oameni de felul acesta, homunculi de ambe sexe, au existat mereu în erata omenirii. Numai că nu puteau fi observaţi în lumina orbitoare pe care o dădeau adevăratele valori, chiar şi în epocile de dinainte de descoperirea curentului electric. Acum, însă, în atotstăpânitoarea confuzie de valori, au fost supradimensionate şi promovate sfidător nonvalorile de tip lichea, în care zăceau canaliile de astăzi. Multipartitismul le-a priit, tocmai prin capacitatea lui de a-i hrăni pe mieii nesiguri ai socialismului turmatic, la ţâţele diversificate ale tuturor conjuncturilor. Pedeseriştii şi-au întărit rândurile cu diverse orificii negre de la pedişti, s-au corcit între ele diverse oiţe liberale cu diverşi berbecuţi de sorginte necunoscută, udemeriştii şi-au făcut mendrele, şantajând pe ahtiaţii de majorităţi, ţărăniştii s-au fracturat, grăbindu-se să încovoaie ţara în faţa aşa-zisei reforme, care consta în hrănirea fiinţei cu balegă, ca să scoată pe sub coadă iarbă, peremiştii au suportat toate agresiunile subtile ale antinaţionalilor, pedeliştii au dus România direct în infern, prin băsescul lor coleric şi dezechilibrat, cinic şi hăhăitor. România ar fi ca Elveţia (iertat să fiu de vorbă proastă) dacă din şvaiţerul care riscam să devenim, înainte de 1989, nu ar fi rămas decât găurile şi din toată pâinea mare şi bine crescută de care aveam nevoie şi de care ne era dor, n/ar fi rămas gaura covrigului mâncat de mucegai şi de aurolaci. Procesul de reformare a statului, anunţat de Băsescu pentru a justifica nişte schimbări constituţionale, nişte bruscări, nişte fărădelegi, menite să-l eternizeze la conducere, porneşte de la confuzia între canale şi canalii.