Când Pământul nu se magnetizase bine

Grigore Găneţ, bătrân din Vintileasa-Deal, absolvent al cursurilor agrozootehnice de iarnă. Dintr-o zi când a comandat librăriei "Cartea prin poştă" broşura "Altoitul pomilor", despre care-i vorbise profesorul de ştiinţe naturale, se trezeşte în fiecare lună cu câte un pachet de cincizeci de cărţi "Altoitul pomilor", plus revista lunară "Cărţi noi".

Trecut în colectiv, Grigore Găneţ de mult nu mai are nici măcar o salcie, d-apoi o livadă de pomi fructiferi, dar el continuă să primească obişnuitul pachet lunar cu "Altoitul." Destul de greu, pachetul e un coşmar pentru factorul poştal, care trebuie să-l care până sus, în Deal, unde stă Grigore Găneţ. Deja unul şi-a dat demisia, un altul a făcut lumbago, cel care le-a urmat rezistă încă, dar a început să-şi bată nevasta. În schimb, magazia în care Grigore Găneţ îşi ascunde căruţa nedeclarată C.A.P.-ului se umple, lună de lună, cu cărţile dedicate altoitului.

Cu toate acestea, el nu şi-a pierdut încrederea în litera tipărită. Consecvent, continuă să aplice în gospodăria sa, spre marea încântare a tuturor brigăzilor ateist-ştiinţifice în trecere prin sat, sfaturile practice de prin cărţile şi almanahurile uitate prin podul casei dinainte de război. Astfel, el este singurul din această parte a dealului care şi-a pus sonerie la poartă, ramificată în toate încăperile casei, în grajd şi chiar la wece-ul din grădină. Împotriva derbedeilor de pe uliţă, care se distrau apăsând pe buton, bătrânul a inventat un mecanism, special ataşat soneriei propriu-zise, în aşa fel, încât derbedeul care apasă pe sonerie doar ca să se distreze e lovit în cap de o manetă prevăzută la un capăt cu o palmă de cauciuc.

Tot datorită cărţilor şi almanahurilor din podul casei, Grigore Găneţ a pus fereastră la grajdul vacii, pentru că, după opinia lui, acestea simt nevoia să privească lung şi melancolic pe fereastră, în timp ce rumegă.

Printre altele, bătrânul e şi un cititor fruntaş al bibliotecii comunale. Se dă în vânt după cărţi despre originea universului şi a vieţii pe pământ, fiind de părere că la început, când Pământul nu se magnetizase încă bine, ca să nu fie aruncaţi în Cosmos datorită forţei centrifuge, oamenii erau nevoiţi să se târască, pe pământ, de la un loc la altul. Iar când învârtirea sporea în viteză, făcând din Globul pământesc un soi de titirez, oamenii se prindeau de câte un stejar, dat fiind că e un arbore cu rădăcini ce nu pot fi smulse aşa de uşor. Aşa se explică - zice Grigore Găneţ - apariţia diferitelor popoare. Cum stejarii erau răzleţiţi pe suprafaţa Pământului, oamenii s-au împărţit în grupuri mici la început (triburile), mari apoi (popoarele) pentru a se putea apuca de trunchi.

Accident de cale ferată

Totul a pornit de la faptul că Tache Spătărel, cioban la CAP, păştea oile mai mult prin preajma liniei ferate. Când auzea zvonul unui tren, îşi mâna oile către linie şi, sprijinit în coada bâtei, privea îndelung vagoanele, spre încântarea turiştilor străini, care săreau la ferestre, să-l fotografieze pe acest vieux paysan du Danube, deşi, ulterior, developată, fotografia înfăţişa un ins cu mutra spălăcită, fără nimic fioros în priviri. Tache Spătărel nici nu se sinchisea de cei ieşiţi pe la ferestre. Cât timp trecea trenul, şedea nemişcat, cu oile adunate ascultător în jurul lui, care nu mai păşteau, simţind şi ele că se petrece ceva extraordinar, uimite şi fascinate în acelaşi timp.

Într-o zi însă, tot umblând pe lângă terasament, găsi o rangă de fier, uitată de muncitorii care schimbaseră o bucată de linie, pe care o târî cu el aproape toată ziua, hotărât s-o ia acasă. La un moment dat îi trăsni prin cap să înfigă ranga în despărţitura dintre şine, ca să vadă ce se întâmplă. Chinuindu-se vreun ceas şi mai bine, cu oile zbierând de foame, dar şi de îngrijorare în jurul lui, reuşi să înfigă ranga. La început nu se întâmplă nimic deosebit. Abia peste câteva minute de la deraiere, Tache Spătărel, care nu se mişcase de la locul lui, observă un lucru. Deşi răsturnată cu roţile în sus, turtită ca o plăcintă, locomotiva pufăia întruna fără rost, dând din bielă. Să mori de râs, nu alta! Marele, cumplitul mecanism, care-l înspăimântase atâta, n-avea nici un pic de minte, se purta prosteşte, dând mereu din bielă, deşi n-avea nici un rost, până şi el, un ţăran prost, îşi dăduse seama că fusese zvârlită de pe şine.

După aceea, Tache Spătărel fu arestat, interogat, pentru a spune în numele cărei agenţii de spionaj lucra, cu cine mai avea legături, declarat, în cele din urmă, alienat mintal, în fine, o sumedenie de peripeţii extraordinare, dar nici una nu reuşi să-l schimbe ca în acele clipe în care spaima şi fascinaţia se transformară într-un dispreţ lejer şi zâmbitor faţă de orice mecanism.

Casa din deal

Până la Marele cutremur, care a făcut să lunece o parte a dealului, scoţând la iveală un soldat în armură de fier, iute luat de Cercul de istorie al şcolii elementare, Ion Coman şezuse în vârful dealui într-o căsuţă a cărei fereastră, luminată toată noaptea, veghea până departe câmpia prăbuşită în somn.



Documentându-se pentru monografia satului, după ce nevastă-sa îi fugise cu un vânzător de gaz lampant, învăţătorul Constantin Duminică va găsi însemnată fosta casă a lui Ion Coman pe toate hărţile de navigaţie aeriană ale timpului, căutată cu disperare de toţi piloţii după ce, părăsind marele oraşe, intrau cu avioanele în bezna fără hotar a satelor prăbuşite în somn o dată cu găinile.

Când se va construi pe valea râului faimoasa şosea transeuropeană, şoferi din toată lumea, cărând dintr-o ţară într-alta tiruri uriaşe de frigorifere, în care spânzurau boi şi porci însângeraţi, cu ochii arşi de nostalgia garajelor şi staţiilor de benzină, luminate sărbătoreşte, ultimele semne de viaţă înainte de a intra în câmpie, tresăreau fericiţi văzând de departe, ca un far, lumina chioară, gălbejită de la fereastra lui Ion Coman.

În timpul celui de-al doilea război mondial, multe bombe se irosiră în râpa lui Niţă, la vreo câteva sute de metri de casa lui Ion Coman. Zeci de bombardiere o confundau cu faimosul depozit hitlerist de proiectile teleghidate de lângă Hamburg, luând lumina palidă, de lampă cu gaz, drept semnalul de lanternă pe care trebuia să îl facă unul din agenţii americani paraşutaţi cu câţiva ani înainte, în chip de mulgătoare săracă din suburbiile Hamburgului.

Personaj

Stănică Dobrouţeanu se luă la ceartă cu socru-său de la un struţ, pe care-l cumpărase după ce proprietarul îl convinsese, în iarmarocul de la Tufleşti, că e blând.

Socru-său i se plânsese că struţul se năpustise asupra lui să-i ardă una cu ciocul. Stănică Dobrouţeanu se supără şi îl invită să meargă împreună la ţarcul unde se găsea pasărea, să-i arate că struţul e nu numai blând, dar şi dresat să te caute în cap.

Socru-său refuzase şi, cum se întâmplă în astfel de cazuri, Stănică Dobrouţeanu se enervă şi mai tare, întrebându-l ameninţător dacă nu cumva îl face mincinos. Socru-său nu-i răspunse. Stănică luă asta drept confirmare şi, scos din sărite, sări la el cu furca. Scandalul se soldă cu plecarea lui Stănică Dobrouţeanu din casa socrului şi din sat.
Ajuns la Tufleşti, el se angajă ca muncitor la negru pe şantierul vilei unui afacerist care, până la urmă, fu arestat preventiv.

La vreo doi ani de la întâmplarea asta, într-o seară, supărat foc pe nevastă-sa, Stănică Dobrouţeanu o aruncă pe fereastră de la etajul patru al blocului. În cădere, femeia se agaţă de antena unui televizor de la trei, tocmai când se transmitea un meci decisiv pentru configuraţia clasamentului. Cei din apartament (locatarul şi nişte amici invitaţi să vadă meciul împreună) săriră imediat, alarmaţi nu atât de strigătele femeii (o astfel de scenă era obişnuită în cartier), cât mai ales de dereglarea televizorului. Şi tot din cauza asta se grăbiră s-o salveze.

Nu numai că făceau astfel o faptă bună, dar şi rezolvau problema televizorului.
O dată luată femeia care spânzura de antenă, imaginea de pe micul ecran îşi reveni spectaculos.

La proces, Stănică Dobrouţeanu avea să declare că nevastă-sa căzuse singură, în timp ce scosese capul pe fereastră, să vadă dacă nu plouă.

Pierdu procesul deoarece nu putuse aduce de la Institutul Meteorologic dovada - reclamată de judecător - că în ziua respectivă fusese vreme de ploaie.