Când poţi să vezi că păsările pleacă!

Am ieşit într-o seară în parc împreună cu o prietenă. Ne-am aşezat pe o bancă; aveam în faţă lacul, pe care se jucau nişte raţe, iar altele pluteau, pur şi simplu, uluindu-ne cu starea lor ”Zen”. Prietena mea vorbea despre bucuria pe care o trăia, ca o consecinţă a transformării ei interioare; se vedea pe sine ca pe o fiinţă nouă şi vorbea necontenit despre ea, cea de până acum doi ani, şi ea, cea de azi! Eu ascultam cuvintele, dar – în acelaşi timp – cu o altă parte din mine, alunecam către o fuziune cu frumuseţea naturii. ”Uite, pleacă păsările”, am remarcat, în vreme ce urmăream cu privirea stolurile fascinante, care se deplasau, cântând peste lac, într-o ordine fascinantă! Uluită, prietena mea şi-a ridicat uşor privirea şi, cu o evidentă sinceritate a spus; ”Ah, Doamne, din copilărie n-am mai văzut cum pleacă păsările”!
Sigur că păsările pleacă în fiecare toamnă şi se întorc în fiecare primăvară, e un dans al existenţei, al căldurii şi al frigului, în venirea şi-n plecarea stolurilor, ce cântă şi călătoresc, chiar şi peste oraşele aglomerate. Dar, de ce, oare, noi nu mai vedem aceste mişcări ale frumuseţii, ale vieţii, cum se poate că trecem zilnic pe lângă copaci pe care nu-i vedem, pe lângă flori şi pe lângă grădini de vis, fără să ştim că ele sunt acolo? Cum se face că păsările pleacă şi vin, dar le pot vedea mai uşor ochii copiilor?

Faptul că prietena mea putea vedea în seara aceea dansul păsărilor călătoare, la fel ca în copilărie, era semnul transformării conştiinţei ei. Conştiinţa încărcată a adultului, abrutizată, mintea fardată cu falsuri şi plină de conflicte, mintea închisă în propriile obsesii, se purificase, lăsând loc inocenţei copilului, starea din care omul poate vedea adevărul şi expresiile lui încărcate de frumuseţe. Oamenii trişti, nefericiţi, furioşi şi supăraţi trec pe lângă existenţă şi pe lângă adevăr, trec pe lângă lucrurile frumoase, pe lângă alţi oamenii frumoşi, cu ochii închişi. Minciuna are succes, minciuna atrage mulţimile, pe când adevărul – cu toate că-i evident, prezent în cele mai simple lucruri – rămâne ascuns percepţiei şi la fel de nevăzut ca păsările, care au călătorit 40 de ani, patruzeci de toamne şi de primăveri, fără ca prietena mea să le mai fi zărit. Oamenii sunt tot mai ocupaţi, aleargă neîncetat, se supără pe oricine şi pe orice, devin iritaţi şi caută continuu mişcarea, ascultă zumzetul televizorului, al aparatelor de tot felul şi, în cele din urmă, zumzetul asurzitor al propriei minţi. Dacă nu ne irită personajele politice, membrii familiei sau problemele reale şi spinoase ale vieţii, ne irită frica de apocalipsă, criza modială, extratereştrii sau oraganizaţiile secrete şi asta pentru că mintea are nevoie de gălăgie şi de nelinişte. Mintea-i permanent neliniştită şi pentru că-i aşa, ne facem probleme singuri dacă nu le avem. Fără probleme, mintea ar vedea adevărul, iar dacă l-ar vedea, ar înceta neliniştea, iar o dată cu ea s-ar încheia relaţiile false, alergările inutile, confuzia şi suferinţa fără sens. Noi trecem zilnic pe lângă adevăr şi pe lângă oameni frumoşi, dar nu-i vedem; ei sunt ca păsările, ca pomii, care stau lângă noi în deplină linişte. Ei nu nu ne agasează, nu ne creează probleme, nu ne stimulează ura, nici nu trag de noi să-i iubim. Nu vedem ce-i adevărat pentru că urâtul, minciuna, răutatea, iluzia şi răul ne absorb atenţia. Suntem atraşi de oamenii care ne fac probleme, nu de cei care ne pot iubi. Frumuseţea existenţei n-a dispărut, dar a dispărut conştiinţa care-o poate percepe! Asta-i cu adevărat problema oamenilor şi, dacă ei ar vindeca ceea ce îi împiedică să vadă frumosul, frumosul ar fi în fiecare clipă cu ei!