Când ţărişoara e folosită ca bâtă electorală

În cazul afacerii din aceste zile, soarta bietei ţărişoare a depins de toţi cei care au deplâns-o. Iar salvarea bietei ţărişoare nu le cerea nici un sacrificiu. Le cerea să nu pună interesele bătăliei pentru putere înaintea intereselor ţării.

Caţavencu (ia poză, trece cu importanţă printre mulţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. - Tăcere completă. Cu glasul tremurat.)

Domnilor!... Onorabili concetăţeni!... Fraţilor!... (plânsul îl îneacă). Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (plânsul îl îneacă mai tare.)... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc... la ţărişoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (acelaşi joc de amândouă părţile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare.) Chiar şi cei a căror cultură îşi are izvorul exclusiv pe Google ştiu acest celebru monolog din "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale. Caţavencu, liderul unei grupări desprinse din partidul de guvernământ, ţine un discurs la o întrunire electorală. Prin geniul lui Caragiale, cuvintele mari, umflate cu pompa, gata să plesnească la prima înţepătură a realităţii, au devenit sinonime cu demagogia politicianistă. Pentru a smulge voturi, politicianul român e gata să jure că moare de dorul ţărişoarei sale. Evoluţia sa ulterioară, după ce pune mâna pe voturi, ne dezvăluie că invocarea ţărişoarei a fost o simplă şmecherie electorală. Ori de câte ori s-a făcut referire la acest monolog al lui Caţavencu s-a adăugat de îndată că una era intenţia adevărată a oratorului şi alta intenţia despre care trăncănea. Rare sunt însă ocaziile când omul cinstit poate asista la o demagogie evidentă, subliniată chiar de evenimente în desfăşurare. Un asemenea moment fericit pentru sceptici şi nefericit pentru realităţile româneşti îl reprezintă criza politică din aceste zile. Toţi politicienii răsfăţaţi în aceste zile de televiziuni n-au pregetat să proclame că actuala criză politică e un dezastru pentru ţară. Emil Boc a ţinut să-i avertizeze pe liderii PSD că, refuzând revocarea lui Dan Nica, riscă ruperea Coaliţiei şi, prin asta, adâncirea crizei economice, lucru care ar fi dezastruos pentru ţară. L-au secondat în această declaraţie toţi liderii PD-L. În răspunsul său, Mircea Geoană i-a avertizat, la rându-i, pe Emil Boc şi pe cei de la PD-L, că, dacă-şi menţin decizia de revocare a lui Dan Nica, vor duce la ruperea Coaliţiei şi, prin asta, la aruncarea ţării în haos. Revocatul Dan Nica a îmbrăţişat şi el teza dezastrului pe care l-ar provoca demiterea sa. După ajungerea hârtiei la Cotroceni, Traian Băsescu a avertizat cele două partide să nu împingă ţara în haos. Drept soluţie, preşedintele a propus, printre altele, ca ministrul Administraţiei şi Internelor să fie din Opoziţie. A venit de îndată preşedintele PNL, Crin Antonescu, şi i-a dat şi el cu biata ţărişoară. Urmărind spectacolul de vorbe din aceste zile, căruia Caragiale i-ar spune marea trăncăneală, un om normal, pe care nu l-a lovit niciodată virusul de a fi politician român, ar zice:

- Bine, bine, domnilor, dacă vă preocupă atât de mult soarta bietei ţărişoare, de ce nu faceţi câteva lucruri simple care ar evita ruperea Coaliţiei şi, prin asta, aruncarea ţării în haos? Dacă e atât de îngrijorat de stabilitatea politică din ţară, de ce a mai semnat Emil Boc propunerea de revocare a lui Dan Nica? Desigur, Dan Nica a greşit bătând câmpii despre toate autobuzele închiriate şi despre megafrauda care se pregăteşte. Având în vedere prestaţia sa de până acum ca ministru, dar mai ales nevoia de a asigura stabilitatea politică, nu putea domnul premier să-l sancţioneze doar cu mustrare scrisă cu avertisment?

Dacă îl înduioşează atât de tare soarta bietei ţărişoare, de ce n-a acceptat Mircea Geoană propunerea de desemnare a unui alt PSD-ist sau a unui independent, cum l-a sfătuit chiar Dan Voiculescu, la MAI? Admiţând că se pregătea o fraudă electorală prin dispoziţiile date de ministru ca poliţiştii să nu privească într-altă parte când vor trece autobuzele electorale, n-ar fi putut ministrul PSD-ist să fie la fel de vigilent ca şi Dan Nica? Admiţând că partidele se joacă cu focul, nu putea Traian Băsescu să respingă propunerea de revocare a lui Dan Nica? Ar fi demisionat Emil Boc? Ei şi! Admiţând că Emil Boc nu l-a anunţat de decizia sa, ar fi fost cu atât mai bine. Pentru ţară, evident. Crin Antonescu şi-a declarat şi el neliniştea faţă de ce se va întâmpla cu ţărişoara dacă va pica Guvernul. Era atât de greu, de dragul ţărişoarei, ca PNL să propună un ministru al Administraţiei şi Internelor? Ar fi fost o garanţie că alegerile nu vor fi fraudate şi, în plus, s-ar fi salvat ţărişoara! Dincolo de nota caragialiană a spectacolului de pocnitori mediatice din aceste zile se conturează totuşi o întrebare: Sunt politicienii noştri atât de demni, atât de ostili oricărui compromis încât să rişte soarta ţării doar de dragul orgoliului? Pentru că e limpede. Poţi boci soarta ţării când aceasta nu depinde de tine. Sau, mă rog, ţi se cere un sacrificiu uriaş pentru ca soarta ţării să nu fie pusă în pericol. În cazul afacerii din aceste zile, soarta bietei ţărişoare a depins de toţi cei care au deplâns-o. Iar salvarea bietei ţărişoare nu le cerea nici un sacrificiu. Le cerea să nu pună interesele bătăliei pentru putere înaintea intereselor ţării. Pentru că din două una: ori politicienii ştiu că ruperea Coaliţiei nu aduce nenorociri atât de mari pentru ţară şi atunci bocirea ţărişoarei e o mizeră demagogie, ori, într-adevăr, ruperea Coaliţiei e o nenorocire pentru ţară şi, atunci, refuzul lor de a face ceva pentru păstrarea Coaliţiei e o iresponsabilitate. Vorba maestrului Caragiale: Din această dilemă nu putem ieşi!