Capitalul străin şi ieşirea din criză

Într-o economie de piaţă deschisă intrări şi ieşiri de capital au loc; ce importă este dacă acest capital face o economie să prospere şi dacă există un rol semnificativ pentru întreprinzători autohtoni, pentru capitalul autohton.

Eu cred că este bine pentru o economie ca şi capitalul autohton să joace un rol important; această teză este valabilă şi pentru România, care face parte din UE, adică un spaţiu caracterizat de pieţe unice. Dar pe aceste pieţe forţele sunt departe de a fi egale. În domeniul bancar este esenţial ca băncile mamă să nu reducă liniile de finanţare pentru România; este de reţinut că peste 2/3 din datoria externă a României este deţinută de sectorul privat şi că din aceasta circa 20 de miliarde de euro sunt scadente în acest an. Trebuie în acelaşi timp să încercăm să evităm ca firmele străine ce operează în România să renunţe la operaţiunile de la noi. Trebuie, alături de alte ţări recent intrate în UE, să determinăm CE şi Consiliul să sprijine prin programe speciale sistemele bancare din aceste ţări.  Trebuie să învăţăm să ne apărăm mai bine interesele înăuntrul UE şi în afară. Tezele că pe piaţa "globală" (care devine tot mai fragmentată în condiţiile crizei) numai firmele concurează este naivă.

Să nu omitem dimensiunea relativ mică a economiei noastre în ansamblul european. Suntem traşi în jos în mod decisiv de criză, de comprimarea afacerilor în lumea bancară (aşa-numitul de-leveraging) - dincolo de slăbiciunile noastre, de erorile pe care le facem. Chiar denumirea utilizată de oficialii europeni pentru planul formulat de CE este un eufemism; se spune "relansare" (recovery), când suntem, în SUA şi Europa, încă într-o perioadă în care încercăm să limităm stricăciunile şi care va dura. Că impactul asupra economiei noastre, din afară, este sever se vede din conduita băncilor în România; ele nu au expunere semnificativă faţă de produse toxice, dar sunt legate ombilical de bănci mamă din străinătate. Criza de acum obligă la o reconsiderare a fenomenului globalizării. Paradigma ce a dominat ultimele două decenii nu a avut în vedere că există şi efecte negative, perverse ale globalizării. Criza sistemului financiar este şi una a incapacităţii de a gestiona globalizarea. Este probabil să intrăm într-o perioadă de fragmentare. Şi  resurecţia protecţionismului, care se simte de ani buni, se va accentua. Esenţial este să apărăm instituţiile europene care au pacificat continentul după al doilea război mondial, care au adus bunăstare. Modelul european, în ciuda varietăţii de circumstanţe, are conţinut. Şi ar fi tragic să fie erodat în mod iremediabil. Fiindcă să nu uităm că istoria democraţiei liberale nu se măsoară în sute de ani şi nici epoca războaielor nu putem spune că a apus - mă refer chiar la Europa. Trebuie să avem grijă să limităm daunele, să apărăm instituţiile democraţiei, să convingem electoratele că autoritarismul extins, xenofobia, populismul virulent nu sunt căi pentru a surmonta problemele cu care ne confruntăm, dincolo de criza economică. Afirm aceasta întrucât avem şi dileme mari legate de încălzirea globală, epuizarea unor resurse, îmbătrânirea populaţiei, efecte ale ascensiunii economice a Asiei etc. Uneori se poate recurge la măsuri ce amintesc de o economie de război (Kriegswirtschaft), când este nevoie de acţiune rapidă, de mobilizare de resurse, ca acum, în perioadă de criză economică. Dar aceasta, dacă devine practică curentă şi modifică tastatura instituţională a guvernării ca şi relaţiile între cetăţean şi stat poate deveni uşor ceva periculos, se poate întoarce împotriva societăţii.