Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Citesc, la Sângeru, pentru prima oară o carte, de fapt două, holbându-mă în ecranul mic al laptopului. M-am obișnuit greu cu mașinăria electronică intrată atât de adânc în viața noastră, confiscând până și declarațiile de iubire. Eu însumi am ajuns să scriu poezii direct pe laptop și în clipa următoare să le expediez cititorilor mei care, culmea, le și văd și-mi dau semn că le-au citit. Și totuși, ieșirea mea din prizonieratul cărții – așa cum am mai spus-o și alte dăți și o spun și prieteni cărturari stimabili – nu-i chiar o ieșire din robie și se petrece cu destul regret. Rămân, până la urmă, vasal dragostei dintâi care foșnește plăcut din pagini și, vorba lui Adrian Năstase, devine, prin copertă, obiect de artă. În case mutilate de invazia spiritului de plastic și ebonită, celuloza cărții umanizează și bagă suflet în pereți.
De ce l-am evocat pe Adrian Năstase? Pe el îl citesc, neavând altă soluție, în ultimele lui producte scriitoricești poreclite ironic Blog’n roll 4 și 5, și primite prin amabila corespondență a fiului său Andrei și prin vioiciunea poștală a internetului. Cărțile le voi primi la București, înfășate în coperți și mirosind a cerneală tipografică, la o lansare la care voi fi prezent să zic câteva vorbe, la invitația autorului. Am mai vorbit în Muzeul Hărților și Cărții Vechi, tot despre o carte a scriitorului Adrian Năstase, dar în absența autorului care se afla într-una din pușcăriile lui Băsescu. Muzeul fiind făcut de autorul acelei cărți, absența lui fizică a fost suplinită de prezența copilului Năstase care adunase de mic hărți ale României, când Mare, când mică, vreo 600, iar donatorul era peste tot, nu puteai să nu-i simți prezența. Gestul donației culturale e din ce în ce mai rar azi.
Citesc o prefață-spovedanie de autor. “Am ezitat înainte să scriu aceste rânduri. Există cărți care cer cuvânt înainte și alte cărți care se cer prefațate numai cu tăcere”. Și, zice mai departe autorul, intuind căderea mea pe gânduri: “Ce aș putea spune despre un an care mi-a înroșit cu fier roșu biografia?”.
Îl știu pe Adrian Năstase ministru de externe, premier, președinte de Cameră a Deputaților, profesor universitar, condeier. E, la această altitudine umană și intelectuală, personajul cel mai tragic pe care l-am cunoscut. Sigur, el pitește orgolios suferința îndurată iar metalul din care-i făcut pare a fi tare. Nu pot să uit însă două scene care se suprapun în mintea mea, aparent fără legătură între protagoniști dar adânc legate. Eram într-o Casă a Scânteii aproape pustie și am nimerit în lift cu nea Petrică Băcanu, proaspăt ieșit din interogatoriile Securității lui Ceaușescu. Era palid, vânăt, străveziu, era nu neapărat slab, dar vedeai prin el. A mimat un fel de zâmbet care nu era zâmbet și n-a astupat nimic din ce trăise. Cu Băcanu am fost coleg de presă. Pe Năstase l-am aflat politician și mi-am făcut datoria, cât era la putere, să-l fac uneori zob. Revăzându-l după ce statul polițienesc al lui Băsescu l-a băgat la pușcărie, fără ca acel stat să mimeze măcar că știe de ce-i vinovat (”vom căuta dovezile după alegeri” perora actualul arendaș din Deal), l-am văzut pe Băcanu prin care te uitai. Năstase, cel pe care, ca ziarist, l-am văzut și-n Biroul Oval de la Washington și-n Biroul Oval de la Kremlin, sigur pe el, era ”ars cu fierul roșu”. Merita asta? Dacă era vinovat, da. Dar judecătorii spun că n-au găsit dovezi dar l-au dat exemplu fiindcă trebuia să închidă și Băsescu pe cineva, doar n-o băga la beci pe Udrea!
Citesc, la Sângeru, însemnări care-l citează pe Noica, pasaje de filosofie modernă și geopolitică, zbuciumul unui om al cărții și ideilor. Avem mulți din ăștia? Nu prea. Dar dacă da, dacă suntem norocoși, nu-i lăsați să trăiască iluzia libertății jucându-se, ca niște puști, cu mingea pe Deal. Dealul e atomic azi și ucide tot ce nu-i convine.
